Ce este pragmatismul? (fragmente de text)

„Metoda pragmatică este, înainte de toate, o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice care ar putea rămâne altfel interminabile. Lumea este una sau multiplă? Se admite fatalitatea sau libertatea? Există materie sau spirit? […] dezbaterile rămân mereu deschise. […] metoda pragmatică înseamnă a încerca să interpreteze fiecare concepţie în funcţie de consecinţele sale practice. Iată deci cum se pune problema: dacă o anumită concepţie ar fi adevărată, şi nu alta, care ar fi diferenţa ce ar rezulta de aici în mod practic, pentru un om? Dacă nici o diferenţă practică nu ar putea fi depistată, se va considera că ambele alternative sunt acceptate în acelaşi timp şi că orice discuţie ulterioară ar fi deşartă. Pentru ca o controversă să fie serioasă, trebuie să se poată indica precis care consecinţă practică îi este în mod necesar alăturată astfel încât să fie considerată singura adevărată”(din vol. Pragmatismul, Ed. Timpul, Iaşi, 2000, p.38 – 39).

„Acest cuvânt [pragmatismul], la fel ca şi „practic”, provine din cuvântul grecesc pragma care înseamnă acţiune. În 1878, acest cuvânt a fost utilizat pentru prima dată în filosofie de Charles Peirce. În articolul intitulat Cum să ne clarificăm ideile, după ce a remarcat că de fapt, credinţele ne sunt reguli pentru acţiune, Peirce spunea că, pentru a dezvolta conţinutul unei idei, este suficient să i se determine manifestarea proprie; pentru noi doar aceasta îi determină semnificaţia. […] pentru a obţine o claritate perfectă în ideile relative la un obiect, trebuie să luăm în considerare numai efectele de ordin practic pe care le socotim susceptibile de a cuprinde doar impresiile pe care trebuie să le dobândim, doar reacţiile în faţa cărora trebuie să fim pregătiţi”(39).

„Este uimitor să observi câte controverse filosofice sunt golite de semnificaţie din clipa când le este căutată o consecinţă concretă. […] Datoria filosofiei ar trebui să fie descoperirea a ceea ce va fi diferit pentru dumneavoastră şi pentru mine, într-un moment precis al vieţii noastre, după cum va fi adoptată o anumită ordine a universului”(40 – 41).

„Atitudinea pe care o reprezintă pragmatismul este de mult timp cunoscută, căci este atitudinea empiriştilor; dar, mi se pare, o reprezintă sub o formă mult mai radicală ce ridică mai puţine probleme decât formele utilizate până în prezent de empirism. Pragmatismul întoarce spatele, o dată pentru totdeauna, la mulţimea de habitudini inveterate filosofilor de profesie. Se detaşează de abstracţie, de tot ceea ce face gândirea neadecvată – soluţii verbale, raţionamente aprioric greşite, sisteme închise – de tot ceea ce este un aşa-zis absolut sau are o origine falsă, pentru a se îndrepta spre gândirea concretă şi adecvată, spre fapte, spre acţiunea eficace. Pragmatismul se distinge şi de trăsăturile care determină empirismul curent, precum şi de temperamentul raţionalist. Aerul de superioritate, natura cu toate posibilităţile pe care le găzduieşte, toate acestea semnifică pragmatismul care reacţionează împotriva dogmei, împotriva teoriilor artificiale, împotriva falsului ce pare a avea un caracter teleologic, pe care credem că-l observăm în adevăr”(41).

„[…] pragmatismul nu îngăduie nici o soluţie particulară. Nu este decât o metodă. Dar triumful universal înregistrat de această metodă îl reprezintă schimbarea considerabilă în modalitatea în care se manifestă temperamentul în cadrul filosofiei”(41).

„De obicei, metafizica a practicat o metodă rudimentară în cercetările sale. […] dar dacă aţi urma, dimpotrivă, metoda pragmatică? […] trebuie să evidenţiaţi valoarea în bani gheaţă a fiecărui cuvânt; trebuie să-i atribuiţi o funcţie în câmpul experienţei voastre. Astfel, îl considerăm mai mult decât o soluţie, un program pentru o nouă obligaţie de îndeplinit; şi, mai mult chiar, îl considerăm o reliefare a diferitelor moduri în care este posibil să se manifeste realităţile existente”(42).

„[…] prin pragmatism, o teorie devine un instrument de cercetare, în locul unui răspuns la o enigmă sau al unei încetări a oricărei căutări. Ea ne foloseşte nu pentru a ne odihni, ci pentru a înainta şi ne permite, la timpul oportun, refacerea lumii. Toate teoriile noastre erau stereotipe; pragmatismul le oferă supleţea ce nu au avut-o vreodată şi le pune în mişcare”(42).

„[Pragmatismul] nu are dogme, iar întreaga sa doctrină se reduce, în primul rând, la metoda sa. Cum a afirmat foarte inspirat tânărul pragmatist italian Papini, pragmatismul ocupă în mijlocul teoriilor noastre poziţia unui coridor, într-un hotel. Numeroase camere dau în coridor. În prima întâlnim un om elaborând un tratat despre ateism; în cea de alături, o persoană rugându-se în genunchi pentru a dobândi credinţă şi curaj; în a treia, un chimist; în următoarea, un filosof redactându-şi sistemul de metafizică idealistă; în acelaşi timp, în a cincea cameră, un individ încearcă să demonstreze imposibilitatea metafizicii. Totuşi, fiecare din aceşti oameni folosesc coridorul; toţi trebuie să-l utilizeze pentru a reintra în cameră, apoi pentru a ieşi”(43).

„Pentru moment, metoda pragmatică rezidă într-o atitudine, o orientare; în ciuda oricărei teorii particulare. Şi această orientare, această atitudine, constă în întoarcerea privirilor noastre de la tot ce reprezintă lucru prim, principiu prim, categorie, necesitate presupusă, spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecinţe, fapte”(43).

„Pragmatismul se simte incomod departe de fapte, în timp ce raţionalismul se simte bine doar în prezenţa abstracţiunilor. […] pragmatistul se ataşează strâns de fapte, de realitatea concretă; studiază atent adevărul, după cazuri particulare pe care le generalizează apoi. Pentru el, adevărul devine un nume generic, rezumând ideile diferite, dar cu o valoare practică definită, care sunt în experienţă. Pentru raţionalist, adevărul rămâne o pură abstracţie; este suficient să îi pronunţăm numele pentru a ne închina în faţa lui! În timp ce pragmatistul vrea să demonstreze detaliat anume de ce trebuie să-i purtăm respect adevărului, raţionalistul nu ştie nici măcar să recunoască datele concrete din care provine abstracţiunea sa!”(49).

Dacă se constată că ideile teologice au valoare pentru viaţa concretă, ele vor fi considerate adevărate de pragmatism, în sensul că sunt utile într-o anumită măsură; pentru pragmatism, valoarea pe care o au dincolo de această măsură va depinde de raporturile lor cu alte adevăruri ce trebuie, de asemeni, să se manifeste ca atare”(52).

„[…] tot ce vă pot spune, pentru moment, este că adevărul se integrează în bine sau că adevărul este un bine de un anume tip şi nu o categorie dincolo de bine cum se considera de obicei. […] Cuvântul „adevărat” desemnează tot ceea ce este bun sub forma unei credinţe şi, în plus, bun pentru raţiuni diferite, susceptibile de a fi specificate. Dacă veţi admite că în ideile adevărate nu există nimic bun pentru viaţă, că posesia acestor idei este un dezavantaj pozitiv şi că ideile false sunt singurele profitabile, atunci veţi fi obligaţi să acceptaţi că acţiunea adevărului, conceput ca lucru divin şi preţios şi că noţiunea de căutare obligatorie a acestuia n-ar fi putut să se dezvolte sau să devină o dogmă. Într-o lume astfel organizată, datoria noastră ar fi, mai degrabă, să fugim de adevăr. […] O definiţie cât mai potrivită a adevărului ar fi: «ceea ce poate fi pentru noi cel mai bine de crezut»”(53).

„Nu veţi găsi în pragmatism nici o prejudecată, nici o dogmă obstructivă, nici o axiomă inflexibilă cu privire la dovezile care ar putea fi admise. El este cum nu se poate mai binevoitor, nu va respinge dinainte nici o ipoteză şi va lua în consideraţie orice afirmaţie”(55).

„Pragmatismul lărgeşte câmpul de cercetare, al cărui obiect e Dumnezeu. Raţionalismul nu înţelege să iasă din cadrul logicii, să părăsească empiricul. Empirismul se bazează doar pe simţurile externe. Pragmatismul acceptă totul; acceptă logica şi simţurile şi consimte să ţină seama de experienţele cele mai umile, cele mai particulare. Va accepta şi experienţele mistice, dacă acestea pot avea consecinţe practice. Şi va accepta prezenţa lui Dumnezeu chiar în mijlocul mizeriei din fenomenele particulare, dacă se demonstrează că dumnezeu se poate întâlni aici!”(55).

„În calitate de criteriu al adevărului probabil, pragmatismul adoptă ceea ce împlineşte cel mai bine datoria de a ne dirija în viaţă, ceea ce se adaugă tuturor elementelor din existenţa noastră şi se adaptează ansamblului de exigenţe ale experienţei, fără ca vreuna să fie sacrificată”(55).

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s