Pragmatismul – repere…

PRAGMATISMUL (pragmaacţiune) – orientare filosofică, iniţiată în deceniul 8 al secolului XIX de către Charles Sanders Peirce (care a transformat termenul pragmatic într-un termen filosofic în 1878 şi care a pus în circulaţie, în 1905, termenul pragmaticism, pentru a-şi diferenţia concepţia de alte semnificaţii atribuite termenului de către alţi autori) şi dezvoltat de William James şi John Dewey. În primele decenii ale secolului XX, pragmatismul a constituit filosofia oficială în Statele Unite; a câştigat adepţi şi în statele europene: Ferdinand Canning Scott Schiller, în Anglia, Giovanni Papini, în Italia. Miezul pragmatismului este dat de credinţa că înţelesul unei doctrine este acelaşi cu efectele practice ale adoptării sale.

ADEVĂRUL (în accepţia pragmatistă) = criteriu de apreciere a opiniilor, ideilor, credinţelor adevărate = este dat de succesul acestora în experienţă, de posibilitatea orientării acţiunilor către succes, de capacitatea acestuia de a genera profit. Pentru pragmatism, este adevărat nu ceea ce concordă cu realitatea obiectivă, ci ceea ce se dovedeşte a fi avantajos: însăşi credinţa în Dumnezeu este adevărată (poate fi acceptată) dacă „funcţionează satisfăcător în sensul cel mai larg al cuvântului”.

În pragmatism, ideile nu sunt adevărate, ci devin astfel în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care „dau randament” (nu există un Adevăr în sine, absolut = replică dată concepţiilor metafizice, care situează adevărul într-un “dincolo”). Însăşi gândirea este valoroasă pentru un pragmatist numai dacă deţine o „funcţie pragmatică”, adică aceea de a elabora reguli, instrumente pentru acţiune = INSTRUMENTALISM (teorie privind natura gândirii, a logicii şi a dobândirii de cunoştinţe, conform căreia ideile şi judecăţile trebuie privite ca instrumente ce funcţionează în situaţii trăite şi determină consecinţe pentru viitor.

Motivaţia centrală a pragmatismului este ideea potrivit căreia între credinţa în adevăr şi succesul acţiunii trebuie să existe o strânsă legătură.

C.S. Peirce: Să se determine ce efecte care ar putea avea o relevanţă practică raţional imaginabilă socotim că are obiectul conceptului nostru. Atunci conceptul pe care-l avem despre aceste efecte este întregul concept pe care-l avem despre obiect.

W. James: Ideile devin adevărate exact în măsura în care ne ajută să stabilim relaţii satisfăcătoare cu alte părţi ale experienţei noastre.

În momentul în care pragmatistul îşi pune o astfel de întrebare //care este valoarea în bani-gheaţă (cash-value) a adevărului?//, el ştie răspunsul: ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora sau verifica. Ideile false sunt cele pentru care nu putem proceda astfel. Aceasta este diferenţa practică la care conduce faptul de a deţine idei adevărate; aceasta este semnificaţia adevărului, pentru că acesta este adevărul cunoscut nouă.    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s