Concepţia pragmatistă asupra adevărului (fragmente de text)

„Adevărul, aşa cum orice dicţionar vă va spune, este o proprietate a anumitor idei ale noastre. El înseamnă acordul, aşa cum falsul înseamnă dezacordul lor cu „realitatea”. Atât pragmatiştii cât şi intelectualiştii acceptă această definiţie ca ceva de la sine înţeles. Ei încep să se certe doar după ce se pune întrebarea cu privire la ce anume se poate înţelege prin termenul „acord” şi prin acela de „realitate”, când realitatea este considerată ca ceva cu care ideile noastre să fie de acord. […] Concepţia curentă este aceea că o idee adevărată trebuie să copieze realitatea la care se raportează”(170 – 171).

„Pe de altă parte, pragmatismul pune întrebarea sa obişnuită: »Admiţând că o idee sau o credinţă este adevărată, ce importanţă concretă va avea în viaţa cotidiană a cuiva faptul că ea este adevărată? Cum va fi perceput adevărul? Ce experienţe ar fi diferite decât sunt dacă credinţa ar fi falsă? Pe scurt, care este valoarea–cash (cash-value) a adevărului în termenii experienţei?«. În momentul în care pragmatismul pune această întrebare, el sesizează şi răspunsul: Ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora şi verifica. Ideile false sunt acelea cu care nu putem face acest lucru. Aceasta este diferenţa practică pentru noi între a avea idei adevărate sau false; acesta este, prin urmare, înţelesul adevărului, căci adevărul este cunoscut numai în acest fel. Aceasta este teza pe care trebuie să o apăr. Adevărul unei idei nu este o proprietate stagnantă, inerentă ei. Adevărul i se întâmplă unei idei. Ea devine adevărată, este făcută adevărată de evenimente. Veritatea ei este în fapt un eveniment, un proces anume, procesul verificării de sine, veri-ficarea sa. Validitatea sa este procesul valid-ării sale”(172).

„[…] a avea gânduri adevărate înseamnă, oriunde, a avea instrumente inestimabile de acţiune; […] datoria noastră de a dobândi adevărul, departe de a fi o comandă nescrisă venită din cer ori o „acrobaţie” autoimpusă de intelectul nostru, poate să se justifice prin excelente raţiuni practice”(172).

„A deţine adevărul, departe de a fi aici un scop în sine, este doar un mijloc preliminar spre alte satisfacţii vitale. Dacă, pierdut în pădure şi flămând, găsesc ceea ce pare a fi o potecă, este extrem de important să mă gândesc că la capătul ei este o casă pentru că, dacă gândesc astfel şi o urmez, mă salvez. Gândul adevărat este folositor aici deoarece casa care este obiectul său este folositoare. Valoarea practică a ideilor adevărate derivă astfel, în primul rând, din importanţa practică a obiectelor lor pentru noi. Obiectele lor nu sunt, fireşte, întotdeauna importante. Cu altă ocazie, pot să nu am nevoie de casă şi atunci ideea mea despre ea, oricât de verificabilă, va fi practic irelevantă şi este mai bine să rămână latentă. Cu toate acestea, dat fiind faptul că aproape orice obiect poate deveni într-o bună zi temporar important, avantajul de a avea un stoc general de adevăruri în plus, de idei care vor fi adevărate despre situaţii posibile doar, este evident. Stocăm astfel de adevăruri suplimentare în străfundul memoriei, iar cu preaplinul ne completăm cărţile de referinţă. Ori de câte ori un astfel de adevăr suplimentar devine relevant din punct de vedere practic într-o situaţie critică, el iese de la păstrare pentru a acţiona în lume, iar credinţa noastră în el devine activă. Atunci poţi spune despre ea fie că »este folositoare pentru că este adevărată«, fie că »este adevărată pentru că este folositoare«. Ambele expresii înseamnă exact acelaşi lucru, anume, că există o idee care se împlineşte şi poate fi verificată”(173).

„Adevărată este orice idee care începe procesul de verificare, folositoare este funcţia sa împlinită în experienţă. Ideile adevărate nu ar fi fost niciodată selectate ca atare, nu ar fi dobândit niciodată un nume ca şi clasă şi, cu atât mai puţin, un nume care să sugereze valoare, dacă ele nu ar fi fost de la început folositoare în acest fel”(173).

„Adevărul trăieşte, de fapt, în cea mai mare parte, pe baza unui sistem de credit. Gândurile şi convingerile noastre „trec” atâta timp cât nimic nu le provoacă, aşa cum bancnotele trec atâta timp cât nimeni nu le refuză. Dar toate acestea trimit la verificări directe la un moment dat, fără de care edificiul adevărului se năruie asemenea unui sistem financiar fără o bază oarecare în numerar (cash-basis). Dumneavoastră îmi acceptaţi verificarea unui lucru, eu o accept pe a dumneavoastră cu privire la un altul. Facem tranzacţii cu adevărurile noastre. Dar convingerile verificate concret de cineva sunt stâlpii întregii suprastructuri”(175).

„Acesta este modul foarte general în care pragmatistul interpretează cuvântul „acord”. El îl tratează cu totul practic, lăsând să se înţeleagă că acoperă orice proces de conducere (conduction) de la o idee prezentă spre o ţintă viitoare, cu condiţia doar ca acesta să reuşească. Doar în felul acesta ideile „ştiinţifice”, care plutesc dincolo de simţul comun, se poate spune că sunt de acord cu realităţile. […] Trebuie să găsim o teorie care să funcţioneze; iar acest lucru este foarte dificil deoarece teoria noastră trebuie să medieze între toate adevărurile anterioare şi anumite experienţe noi. Aceasta trebuie să deranjeze cât mai puţin posibil simţul comun şi credinţele anterioare şi trebuie să ducă la o ţintă perceptibilă sau care poate fi verificată exact”(175).

„Pentru noi, adevăr este doar un nume colectiv pentru procese de verificare, aşa cum sănătate, bogăţie, putere, etc. sunt nume pentru alte procese legate de viaţă şi care sunt de asemenea urmărite pentru că merită să fie urmărite. Adevărul este făcut, întocmai aşa cum sănătatea, bogăţia şi puterea se fac, în cursul experienţei”(180).

„Adevărul „absolut”, care înseamnă ceva ce nu va fi niciodată modificat de o experienţă ulterioară, este limita extremă în care ne imaginăm că toate adevărurile noastre temporare vor converge într-o zi. El stă alături de omul perfect înţelept şi de experienţa absolut completă şi, asemenea acestor idealuri, este posibil să nu fie niciodată împlinit sau materializat. Trebuie să trăim astăzi prin adevărul pe care-l putem obţine astăzi, iar mâine să fim gata să-l numim fals. Astronomia ptolemeică, spaţiul euclidian, logica aristotelică, metafizica scolastică au fost secole de-a rândul expediente, însă experienţa umană a depăşit aceste limite şi numim acum aceste lucruri doar relativ adevărate în cadrul respectivelor graniţe ale experienţei. „La modul absolut” ele sunt false; pentru că ştim că acele limite au fost întâmplătoare şi ar fi putut fi depăşite de teoreticienii din trecut tot aşa cum sunt depăşite de gânditorii de astăzi”(182).

„[…] adevărul se compune în mare parte din adevăruri anterioare. Convingerile oamenilor sunt alimentate întotdeauna de experienţă. Dar convingerile însele sunt părţi din suma totală a experienţei universale şi, ca urmare, devin substanţa operaţiilor de întemeiere viitoare. Atâta timp cât realitate înseamnă realitate experimentabilă, atât aceasta cât şi adevărurile pe care oamenii le dobândesc despre ea sunt într-un necontenit proces de mutaţie, mutaţie spre un scop definit, poate, dar totuşi mutaţie”(183).

„Adevărurile se nasc din fapte, dar ele se cufundă din nou în fapte şi se adaugă lor; fapte care din nou creează sau relevă (cuvântul este indiferent) un adevăr nou şi aşa mai departe ad infinitum. În acest timp, faptele însele nu sunt adevărate. Ele sunt pur şi simplu. Adevărul este funcţia credinţelor care încep şi se sfârşesc în mijlocul faptelor”(183).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s