Câteva reflecţii privind filosofia kantiană…

Kant a apărut într-un moment critic pentru filosofie. După cum în antichitate Socrate şi-a formulat cugetarea sa din nevoia de a da o directivă spiritului decepţionat de diferitele sisteme filosofice care se contraziceau şi se combăteau, tot aşa, Kant apare în momentul când raţionalismul şi empirismul produseseră o dezorientare în spirite, ducând filosofia într-un adevărat impas. Până la Kant predominaseră în filosofia cunoaşterii şi în metafizică două curente: raţionalismul şi empirismul.

Raţionalismul, reprezentat de Descartes, Spinoza, Malebranche, Leibniz, susţinea că originea cunoaşterii noastre e raţiunea, că lumea întreagă e bazată pe ceva raţional, că omul are ca esenţă raţiunea.

Raţionalismul pleca de la concepte apriorice, pe care le considera ca fiind absolut valabile şi chiar reale, cum sunt conceptul substanţei si cel al cauzalităţii.

În felul acesta, raţionaliştii raţionalizau experienţa. Aceşti filosofi citaţi, pentru că nu se îndoiau de posibilitatea cunoaşterii suprasensibile, raţionale, apriorice, prezentau un raţionalism dogmatic. Acesta era primul curent.

Cu totul opus era, înainte de Kant, empirismul, reprezentat mai ales de Francis Bacon, Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, care susţineau că nu există cunoştinţe decât în experienţă, negând existenţa cunoaşterii apriorice.

Empirismul acestora era un fel de scepticism, care tăgăduia existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului şi se apropia chiar, la unii filosofi (Hobbes), de materialism. Între aceste două curente oscilau toate teoriile filosofice în momentul când apare cugetarea kantiană. Kant rupe cu trecutul, fără a fi însă cu totul în afara sa, căci în filosofia lui găsim o tendinţă comună cu. raţionalismul şi empirismul, anume de a pune concepţia metafizică despre lume în dependenţă de cunoaşterea omenească. Dar în timp ce raţionalismul şi empirismul admiteau şi ceva iraţional, ceva subiectiv, care ar determina cunoaşterea, Kant pleacă de la cunoaşterea obiectivă, de la faptele de cunoaştere, şi arată regulile după care cunoaştem. Kant este astfel în acelaşi timp un revoluţionar şi un continuator al gândirii anterioare; este un revoluţionar, căci dă lovituri de moarte raţionalismului şi empirismului, şi este un continuator, pentru că împrumută de la ele tendinţa de explicare a lumii prin cunoaştere. Kant loveşte în raţionalism, întrebându-se cum e posibilă o cunoaştere pur raţională a lumii. Cum să spună ceva a priori, independent de orice experienţă, despre un obiect deosebit de sine? La această problemă nu puteau răspunde raţionaliştii. Tot aşa, Kant loveşte şi în empirism, punându-şi întrebarea: „Cum se naşte experienţa?”. Cum poate ceva exterior – obiectul – să treacă în subiect? Aceasta era dificultatea de care se lovea empirismul. Kant înlătură aceste greutăţi ale curentelor de gândire anterioare, afirmând că cunoaşterea omenească este rezultatul cooperării experienţei cu raţiunea sau, mai bine zis, al sensibilităţii cu raţiunea.

Problema cunoaşterii

Înainte de apariţia filosofiei kantiene, teoria cunoaşterii, care în mod ştiinţific
începe cu Locke, se preocupă cu problema dacă este posibilă cunoaşterea. Acesta era
punctul central al tuturor cercetărilor. Kant însă schimbă cu totul problema, căci el nu
se întreabă dacă este posibilă cunoaşterea; de posibilitatea acesteia nu se îndoieşte, ci
se ocupă de problema: cum e posibilă cunoaşterea. Înainte de Kant teoria cunoaşterii
era sub stăpânirea, sub predominarea metafizicii. Kant separă teoria cunoaşterii de
metafizică, deosebind cercetările asupra naturii şi universului de cele asupra construc­ţiei şi principiului cunoaşterii. Filosofia anterioară lui studia mai ales transcendentul,
ceea ce e dincolo de experienţă şi nu se poate cunoaşte. Kant însă cercetează ceea ce
e în experienţă şi la baza experienţei. Filosofia mai veche sau tăgăduia puterea de
cunoaştere a experienţei, sau admitea experienţa drept ceva absolut, de-a gata făcut,
independent de raţiune. Kant însă nu crede orbeşte în experienţă, nici nu o dispre­ţuieşte, ci arată cum se cunoaşte chiar experienţa. De aceea, problema cunoaşterii, în
filosofia lui Kant, e totuna cu problema experienţei. În felul acesta, Kant subordonează chiar metafizica faţă de teoria cunoaşterii. Kant pune un nou ideal de cunoaştere,
deosebit de acela al raţionalismului şi al empirismului anterioare. Acest ideal constă,
după Kant: 1) în ducerea mai departe a cunoaşterii; 2) în siguranţa cunoaşterii. Idealul pe care trebuie să-l urmărească cercetarea cunoaşterii este să arate
condiţiile în care o cunoştinţă nouă reprezintă un progres faţă de cunoştinţele
anterioare şi, în al doilea rând, condiţiile în care putem avea cunoştinţe sigure. Prima
cerinţă a unui ideal de cunoaştere se realizează prin judecăţile sintetice. A doua
cerinţă – siguranţa, valabilitatea absolută, generală şi necesară – se realizează însă
prin judecăţile apriorice, căci numai ceea ce este derivat din raţiune, independent de
experienţă, poate avea pretenţia de valabilitate generală. În realizarea acestui ideal al
cunoaşterii, formulat de Kant, se ivesc dificultăţi. Astfel, el susţine că numai prin
judecăţile sintetice se poate duce mai departe cunoaşterea, se poate realiza prima condiţie a idealului, căci numai în astfel de judecăţi avem o unire între două
reprezentări deosebite – în judecăţi analitice, subiectul este cuprins în predicat sau
invers. Dar judecăţile sintetice sunt rezultate din experienţă şi, în cazul acesta ele nu
pot avea siguranţă, necesitate absolută şi valabilitate universală. Aceasta în ceea ce
priveşte prima condiţie a idealului de cunoaştere.

Referitor la siguranţa şi valabilitatea cunoaşterii, Kant susţine că aceste caractere nu pot fi date de judecăţi a posteriori, care sunt subiective şi variabile după indivizi, ci numai de judecăţile a priori, independente de experienţă. In cazul acesta însă, asemenea valoare nu pot avea decât judecăţile analitice. Astfel, prima parte a idealului cunoaşterii se realizează prin judecăţi sintetice, iar a doua prin judecăţi analitice. Dar în modul acesta nu se poate realiza în mod complet şi total idealul cunoaşterii formulat de Kant; de aceea, problema care s-a impus cugetării kantiene a fost găsirea unui fel de judecăţi care să fie sintetice, totodată să aibă şi valabilitate absolută. Din această trebuinţă a formulat Kant posibilitatea unor judecăţi sintetice a priori. De aceea problema fundamentală în teoria cunoaşterii a lui Kant este: cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori ?

Ştiinţă adevărată este aceea care poate da adevăruri absolut valabile, care se serveşte deci de judecăţi sintetice apriori. O astfel de ştiinţă este matematica, în care avem judecăţi cu valabilitate absolută, de natură sintetică. Putem avea însă, în alte ştiinţe, adevăruri confirmate pe cale experimentală, deci judecăţi sintetice a posteriori.

Dacă adevărurile matematice sunt evidente şi dacă adevărurile din ştiinţele naturii
se pot confirma prin experienţă, caracterul ştiinţific al acestor două discipline teoretice
se impune spiritului nostru. Problema pe care şi-o pune Kant este însă următoarea:
în metafizică judecăţile nu sunt nici evidente, ca în matematică, nici confirmate prin experienţă, ca în ştiinţele naturii. Atunci, cum este posibilă metafizica drept ştiinţă?

Problema posibilităţii judecăţilor sintetice a priori este totuna cu problema po­sibilităţii metafizicii ca ştiinţă. Punându-şi însă această problemă a ştiinţei metafizice,
Kant a înţeles metafizica nu în înţelesul de ştiinţă a cunoaşterii lucrurilor
exterioare şi transcendente, ci în cel de ştiinţă a cunoaşterii fenomenelor ce cad sub
simţuri, a imanentului. Filosofia kantiană întreagă, de altminteri, nu se ocupă, ca
filosofia anterioară, de constituţia şi de esenţa lumii, ci de posibilitatea cunoaşterii şi
a experienţei. De aceea, metafizica lui Kant este o metafizică a cunoaşterii.

Cum explică I. Kant alcătuirea cunoaşterii?

Înaintea lui, cunoaşterea era explicată în două moduri. Raţionaliştii o justificau prin raţiune, prin idei înnăscute, independent de orice datum sensibil. Astfel, Descartes reducea cunoaşterea omenească la o sumă de idei înnăscute, din care derivă apoi treptat toate judecăţile şi toate adevărurile. Mai departe, Leibniz, de asemenea, consideră ca tip de cunoaştere adevărată numai pe aceea care derivă din raţiune, numind cunoaştere confuză tot ceea ce rezultă din experienţă, iar Spinoza numea cunoaşterea deductivă fără nici un element empiric scientia intuitiva.

Raţionalismul în genere e concretizat în următoarele trei idei:

  1. Cunoaşterea nu presupune nici un raport cu lucrurile exterioare, ea e produsul
    numai al activităţii spiritului nostru, care creează adevărul.
  2. Adevărul, fiind independent de experienţă, urmează că noi putem cunoaşte şi
    ceea ce nu e perceptibil, ceea ce nu e dat simţurilor. În felul acesta, raţiunea cunoaşte
    esenţa lucrurilor, nemurirea, divinitatea, fără a mai rămâne nici un mister, nici un lucru
    în sine incognoscibil.

3. Dacă raţiunea este principiul cunoaşterii şi al lumii, atunci lumea în sine este iraţională. Cu toate aceste afirmaţii optimiste, raţionalismul nu poate explica existenţa răului şi nici cum poate raţiunea să prindă adevărul lucrurilor deosebite de dânsa.

Opus acestui curent este empirismul, care afirmă dependenţa cunoaşterii de experienţă, de datele simţurilor. După empirism, experienţa este singurul mijloc de cunoaştere. Dacă raţionalismul afirmă posibilitatea cunoaşterii transcendentului, empirismul este înclinat să nege posibilitatea transcendentului şi a absolutului, căci dacă nu-l cunoaştem, este ca şi cum nu ar exista pentru noi. John Locke şi David Hume sunt reprezentanţii de seamă ai empirismului. Ei reprezintă în istoria filosofiei treptele premergătoare criticismului. Locke pune pentru prima oară problema originii, siguranţei şi sferei cunoaşterii, nepreocupându-se aşa de mult de existenţa exterioară. După Locke, cunoaşterea are două izvoare, senzația și reflecţia, cea din urmă nefiind altceva decât o prelucrare a senzaţiilor. Hume completează ideea lui Locke, arătând că întreaga cunoaştere este rezultatul unui proces de asociaţie a impresiilor legate succesiv sau cauzal între ele. Totul rezultă din experienţă. Chiar conceptele care par a nu avea nimic empiric sunt produse ale repetiţiei şi obişnuinţei noastre empirice. Empirismul este însă o fază pregătitoare a criticismului kantian, căci Locke şi Hume sunt aceia care au arătat că numai raţiunea nu poate spune nimic a priori despre lucruri, iar prin concepţia lor empiristă au evidenţiat imposibilitatea în care se aflau ei de a răspunde la problema: cum trece ceva de la obiectele exterioare în subiect, dând naştere cunoaşterii ? Kant ia câte ceva de la raţionalismul şi de la empirismul anterioare. Astfel, de la raţionalism ia tendinţa de a pune concepţia despre lume în dependenţă de valoarea mijloacelor de cunoaştere. Spre deosebire însă de raţionalism, filosofia kantiană se întemeiază pe un teren obiectiv, căci pleacă de la cunoaştere, se ocupă de mijloacele de cunoaştere, nu de absolut şi transcendent. Prin urmare, Kant cercetează principiile experienţei, ceea ce nu făceau raţionaliştii, pentru că ei considerau aceste principii ca absolut valabile. Tot de la raţionalişti Kant preia ideea că există cunoştinţe generale şi necesare care nu rezultă din experienţă; dar, spre deosebire de raţionalism, Kant face din aceste cunoştinţe numai nişte mijloace ale experienţei, nişte forme ale spiritului prin care se alcătuieşte experienţa. „Ele sunt condiţiile în care un obiect în genere poate fi obiect al experienţei”, cum spunea Georg Simmel.

De asemenea, Kant ia şi din filosofia empiristă unele elemente, căci el susţine, ca şi empirismul, că adevărata cunoaştere e numai în experienţă; dar, spre deosebire de empirism, Kant nu reduce experienţa numai la un rezultat al simţurilor, ci face din ea un produs al colaborării simţurilor cu intelectul. În modul acesta, Kant ia o atitudine critică faţă de raţionalism.

Filosofia criticistă arată condiţiile cunoaşterii şi ale experienţei, care nu pot fi ele însele cunoscute, ci trebuie să fie ceva anterior cunoştinţelor, de vreme ce ele sunt numai nişte condiţii premergătoare acestora. Din cauza acestei tendinţe a filosofiei kantiene de a arăta condiţiile posibilităţii oricărei cunoaşteri, Hegel i-a obiectat lui Kant că vrea să, cerceteze posibilitatea cunoaşterii înainte de a cunoaşte, întocmai cum ai vrea să înoţi înainte de a fi în apă. I s-ar putea răspunde lui Hegel că nu e vorba de a învăţa să înoţi, ci de a explica înotul, că filosofia kantiană caută să explice cunoaşterea prin puterea de cunoaştere a spiritului nostru. Kant cercetează în opera sa aceste puteri de cunoaştere ale minţii, precum şi condiţiile prin care putem cunoaşte. Prin urmare, Kant uneşte în criticismul său empirismul cu raţionalismul, căci dacă raţionalismul afirmă că cunoaşterea se naşte fără experienţă şi trece dincolo de experienţă, dacă empirismul susţine că orice cunoaştere se naşte din experienţă şi e limitată numai la experienţă, criticismul crede că orice cunoaştere începe cu experienţa, dar nu se reduce numai la experienţă. După Kant, orice cunoaştere are două izvoare: 1) sensibilitatea, care dă intuiţii, reprezentări nemijlocite despre lucruri; 2) intelectul, care, dă noţiuni. Cunoaşterea este astfel produsul colaborării sensibilităţii cu intelectul; ca şi Aristotel, Kant deosebeşte la orice cunoaştere o materie şi o formă. Materia cunoaşterii o alcătuiesc senzaţiile multiple, variabile de la individ la individ, subiective. Materia cunoaşterii este dată de sensibilitatea individului afectat de excitaţii externe; organele primesc aceste excitaţii, care, prin transformări, dau naştere produselor spirituale numite senzaţii, materia cunoaşterii. Astfel, sensibilitatea apare, în filosofia kantiană, ca o facultate pasivă a spiritului, ca o putere de receptivitate. Această materie sensibilă, alcătuită din senzaţii haotice, necoordonate, capătă însă o formă, o unitate şi un caracter de obiectivitate. Ele sunt raportate la lucruri exterioare prin intervenţia unor concepte, a unor noţiuni intelectuale derivate din intelect.

Astfel, sensibilitatea dă conţinutul cunoaşterii şi al experienţei, iar intelectul forma. Nu există materie a cunoaşterii fără formă, căci nu există nici o senzaţie care să nu fie în timp şi în spaţiu şi care să nu fie raportată la un obiect, precum nu există nici formă, nici concepte intelectuale fără o materie sensibilă. Cunoaşterea este rezultatul unei colaborări active între aceste două facultăţi: sensibilitatea şi intelectul. În filosofia kantiană, cunoaşterea este produsul unei activităţi, al unei sinteze, al unei prelucrări succesive şi necontenite a materiei sensibile.

3 comments on “Câteva reflecţii privind filosofia kantiană…

  1. joker4343 spune:

    Presupun ca exista o justificare pentru compozitia neadecvata a propozitiei : „După Locke, cunoaşterea are două izvoare, reflecţia nefiind altceva decât o prelucrare a senzaţiilor Hume completează ideea lui Locke, arătând că întreaga cunoaştere este rezultatul unui proces de asociaţie a impresiilor legate succesiv sau cauzal între ele.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s