Kant – referinţe critice… (Jeanne Hersch)

„Kant a spus despre Hume că l-a trezit din somnul dogmatic. Ce era acest ‹‹somn dogmatic››? Kant era oarecum închis în sistemul vast, coerent, sigur, construit de Leibniz – într-o filosofie care cuprinde o cunoaştere atât de bogată şi de riguros organizată încât este posibil să te mulţumeşti cu ea şi să trăieşti în limitele ei. ‹‹Somnul dogmatic›› este contrariul atitudinii critice. Kant trăia mulţumit, ferit de îndoieli critice, în interiorul unei doctrine solide. Hume, în schimb, punând în discuţie cunoaşterea însăşi, interogându-se asupra conceptului de cauzalitate, l-a trezit pe Kant din somnul său dogmatic. Dar, dacă s-a trezit, nu înseamnă că gândirea lui Hume i-a dat satisfacţie; dimpotrivă, nu-l mulţumea defel. Hume a pus problema cauzalităţii, dar a rezolvat-o de o manieră inacceptabilă pentru Kant. Este tocmai ceea ce l-a trezit – printr-un proces foarte caracteristic pentru filosofie. Kant se miră. Se miră în faţa faptului că ştiinţa, în genere, poate să existe; că există în fapt o cunoaştere necesară şi universală.
El avea cea mai vie admiraţie pentru Hume. Or, potrivit acestuia, cauzalitatea nu se sprijină decât pe obişnuinţă. Ataşat de certitudinea şi evidenţa matematicii, unde nu este loc pentru nicio îndoială, Kant nu se poate mulţumi cu o atare explicaţie: obişnuinţa nu poate funda nici un fel de certitudine. Hume a avut marele merit de a pune problema fundamentului cauzalităţii, într-o vreme când fizica se întemeia pe determinism. În zilele noastre, cauzalitatea a pierdut ceva din importanţa exclusivă pe care o avea pentru fizica din secolul al XVIII-lea, pentru care constituia o exigenţă absolută şi hotărâtoare. Kant îşi spune, aşadar, că nu este cu putinţă să fundezi o ştiinţă care se doreşte sigură pe ceva atât de nesigur ca obişnuinţa. El nu se întreabă dacă fizica există sau dacă ştiinţa există. O asemenea întrebare s-ar fi putut pune, poate, în secolele precedente. Dar în epoca lui Newton nu mai este posibil să se pună la îndoială realitatea ştiinţei, a fizicii: ea există, e un fapt. Şi e integral fundată pe principiul de cauzalitate. Dacă deci cauzalitatea s-ar sprijini doar pe ceva atât de aleatoriu ca obişnuinţa, n-ar exista ştiinţă adevărată. Or, există o asemenea ştiinţă. De unde, întrebarea pusă de Kant: ‹‹Cum este în genere posibilă ştiinţa?››. Acesta este punctul de plecare, cu osebire caracteristic la Kant, dar relativ frecvent şi la alţii, al căutării filosofice – punct de plecare legitim: se pleacă de la ceva ce există, şi după aceea se trece la condiţiile care trebuie să fie îndeplinite, de vreme ce acel ceva există. În domeniul gândirii, în special, în domeniul intelectual, avem dreptul să spunem: de vreme ce gândesc aceasta, condiţiile care fac posibil un atare gând trebuie cu necesitate să fie îndeplinite. Aşadar, Kant pune întrebarea: ‹‹Cum este în genere posibilă ştiinţa?›› – înţelegând prin ştiinţă, alături de matematică, în principal fizica. Ne aflăm în perioada când matematica, până atunci modelul şi idealul oricărei ştiinţe, este depăşită de fizică. astfel, atunci când Kant se întreabă cum este posibilă ştiinţa, în realitate el caută pentru fizică un fundament capabil să-i dea, prin instanţa gândirii, o legitimitate şi o certitudine egale cu cele care până atunci aparţinuseră matematicii. Cum să se procedeze? Kant spune: dacă se caută fundamentul certitudinii, fără de care nu există adevăr ştiinţific real, trebuie ca acesta să fie necesar şi universal. Dacă vrem să găsim pentru fizică un fundament care să ne permită să-i considerăm descoperirile ca fiind necesare şi universale, nu trebuie să-l căutăm de partea experienţei, întrucât experienţa nu poate oferi niciodată ceva care să fie necesar şi universal. Chiar dacă am făcut de o mie de ori aceeaşi experienţă cu acelaşi rezultat, ea s-ar putea desfăşura şi altfel. Sub unghiul experienţei, este întotdeauna logic posibil ca lucrurile care, de regulă, în mod obişnuit se petrec într-un anumit fel să se petreacă o dată altfel. În consecinţă, o experienţă nu poate funda o certitudine care să corespundă certitudinii matematice: ar trebui, pentru aceasta, ca ea să nu fie a posteriori. Trebuie deci să găsim un fundament a priori, un fundament în însăşi facultatea de cunoaştere, în ceea ce spiritul aduce cu sine din momentul în care intră în acţiune şi care este deci mereu deja implicat din momentul în care există gândire. De ce enunţurile matematice sunt necesare şi universale? De ce sunt ele pentru noi atât de sigure încât nu ne îndoim că ar continua să fie valabile chiar dacă ne-am afla pe o altă planetă, sau acum o mie de ani, sau peste o mie de ani? Pentru că aceste enunţuri, în calitate de condiţii ale gândirii, aparţin spiritului. Ele sunt a priori. Matematica este o ştiinţă pură.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, trad. Drăgan Vasile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.165-167).

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s