Immanuel Kant – consideraţii critice

  1. Succint omagiu…

Filosofia lui Immanuel Kant (1724-1804) poate fi considerată – într-o manieră care frizează limbajul poetic (duşmanul platonician al limbajului filosofic) – drept ultima frontieră a gândirii. Dincolo de această frontieră, intelectul cititorului iscoditor – îndrăzneţ până la deplina uitare de sine, dar exersat, fie şi într-o manieră frugală, în lectura scrierilor filosofice – dobândeşte un sublim privilegiu: acela al accesului la un alt orizont cognitiv rezervat doar „minţilor şlefuite”. Nu este niciun fel de orgoliu steril în aceste consideraţii… Este mai curând recunoaşterea unei evidenţe… Filosofia kantiană se constituie ca un veritabil exerciţiu intelectual (o gimnastică a spiritului), care solicită din plin facultăţile de cunoaştere ale lectorului, fortificându-l sau, dimpotrivă, dezarmându-l. Şi într-un caz şi în altul, trăieşti ceea ce se admite ca fiind originea filosofiei: mirarea generatoare de nelinişte, de reflecţie. În faţa Criticii raţiunii pure resimţi trăirile celui care pătrunde într-o catedrală (a gândului care se gândeşte pe sine): sentimente amestecate îţi dau năvală, de la admiraţia nedisimulată, la tendinţele de revoltă mascată faţă de propriile căderi şi neputinţe. Cândva, în catedrala Sfântului Ştefan din Viena, am trăit această dualitate sau sfâşiere interioară iar acum, o retrăiesc de fiecare dată când deschid paginile Criticii... Îţi trebuie un optimism fără margini şi o energie susţinută, o combustie interioară nesfârşită pentru a pătrunde în miezul gândirii filosofului german. Te poticneşti, eziţi, te prăbuşeşti, dar începi cu o şi mai mare încredere… Printr-o lectură atentă, de tip studiu (cu creionul şi foaia de notiţe sau însemnări alături), „norii” încep să se risipească, sensurile şi semnificaţiile dobândesc claritatea cristalului iar efortul înţelegerii este răsplătit cu generozitate. Şi atunci îţi vine să strigi simplu şi senin: „Evrika!”

Prin cititorii săi, cei care se apropie cu curiozitate şi îndrăzneală de paginile sale, Magistrul din Koenigsberg îşi continuă existenţa, îi întâlnim paşii măsuraţi pe itinerariile spiritului, revigorat permanent, printr-o miraculoasă dar extrem de productivă alchimie între cele două instanţe ale oricărui demers cognitiv: instanţa auctorială şi instanţa lectorului.

2. Repere critice…

Jeanne Hersch (Mirarea filosofică, trad. Drăgan Vasile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp.163-204)

„(…) a transformat în mod radical, în adâncime, perspectivele şi conceptele gândirii filosofice. Dacă l-am neglija pe Kant, nu am înţelege mare lucru din toată desfăşurarea ulterioară a filosofiei, inclusiv din numeroşii gânditori care nu au început să filosofeze cu adevărat decât pentru a-l combate. Ei au găsit mijloacele de expresie necesare atacului lor tocmai în filosofia kantiană.” (p.163). „Critica raţiunii pure. Termenul ‹‹critică›› semnifică faptul că gândirea se pune în discuţie pe sine însăşi pentru a-şi cunoaşte şi aprecia propria valoare. Şi termenul ‹‹raţiune›› trebuie să fie explicat. Kant numeşte raţiune, în prima sa operă critică, gândirea în măsura în care încearcă să cunoască, deci gândirea teoretică desfăşurată de subiectul cunoscător. Ar trebui spus, pentru o claritate deplină, „Critica raţiunii teoretice pure”, deoarece este vorba aici doar de raţiune ca producătoare de teorie, ca instanţă a cunoaşterii. În ce priveşte termenul ‹‹pur›› – există o întrebuinţare specific kantiană a acestui cuvânt – el semnifică abordarea critică a raţiunii, întrucât aceasta nu datorează nimic experienţei, nu sondează decât în ea însăşi, nu este nicicum amestecată cu rezultate empirice, cu date care provin de la simţuri. Obiectul criticii îl constituie, aşadar, forma pură a gândirii aşa cum este ea înainte de experienţă şi aşa cum condiţionează experienţa. Kant se foloseşte şi de un alt cuvânt, al cărui sens este aproape (nu exact) acelaşi cu ‹‹pur››: este termenul a priori, prin opoziţie cu a posteriori. Este a priori ceea ce sălăşluieşte în spirit înaintea oricărei experienţe; este a posteriori ceea ce provine din experienţă. În concluzie, Critica raţiunii pure îşi propune examinarea gândirii teoretice prin ea însăşi, ca posesoare de elemente a priori.” (p.164).

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s