Immanuel Kant – fragmente de text pentru analiză

„Dacă voim să înfăţişăm o cunoaştere drept ştiinţă trebuie mai întâi să putem determina cu precizie ce anume o deosebeşte de celelalte feluri de cunoaştere, ce nu are comun cu nici una din acestea şi îi este deci specific. Dacă nu vom face astfel, hotarele ce despart ştiinţele se vor şterge şi nici una dintre ele nu va mai putea fi tratată temeinic, potrivit naturii sale. Această specificitate poate să provină din deosebirea ce există fie între obiectele cunoaşterii, fie între sursele cunoaşterii, fie şi din modul în care se realizează cunoaşterea, sau din îmbinarea unora, dacă nu chiar a tuturor, laolaltă. Pe aceste elemente se întemeiază, în primul rând, ideea unei ştiinţe posibile şi a domeniului ei. În ceea ce priveşte, mai întâi sursele unei cunoaşteri metafizice, rezultă deja din însuşi conceptul unei astfel de cunoaşteri că ele nu pot fi empirice. Principiile acestei cunoaşteri (de care ţin nu numai propoziţiile ei prime, ci şi conceptele ei de bază) nu trebuie deci să fie luate niciodată din experienţă; căci cunoaşterea nu trebuie să fie fizică, ci metafizică, adică o cunoaştere care se întinde dincolo de experienţă. La temelia cunoaşterii metafizice nu va sta, aşadar, nici experienţa externă, care reprezintă sursa fizicii propriu-zise, nici experienţa internă, care constituie baza psihologiei empirice. Ea este deci o cunoaştere a priori, izvorâtă din intelectul pur şi din raţiunea pură” (Prolegomene, traducere Mircea Flonta şi Thomas Kleininger, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, p. 63).

„[…] ea este o invitaţie adresată raţiunii să ia asupra ei cea mai dificilă dintre toate sarcinile, adică pe aceea a cunoaşterii de sine şi să instituie un tribunal care s-o garanteze în pretenţiile ei legitime, dar care să poată respinge toate uzurpările neîntemeiate nu prin hotărâri arbitrare, ci după legile ei eterne şi imuabile, iar acest tribunal nu este altul decât Critica raţiunii pure însăşi. Dar prin aceasta eu înţeleg nu o critică a cărţilor şi sistemelor, ci a capacităţii raţiunii în genere cu privire la toate cunoaşterile la care poate năzui independent de orice experienţă, prin urmare rezolvarea problemei posibilităţii şi imposibilităţii unei metafizici în genere şi determinarea atât a izvoarelor cât şi a sferei şi limitelor ei, toate acestea însă din principii.”(Critica raţiunii pure, traducere Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 22).

„[…] în schimb, eu am de-a face numai cu raţiunea însăşi şi gândirea ei pură, şi pentru cunoaşterea ei amănunţită nu e nevoie să caut departe în jurul meu, deoarece o găsesc în mine însumi şi despre care logica obişnuită îmi spune că toate acţiunile ei simple pot fi enumerate complet şi sistematic; numai că aici se pune problema de a şti cât aş putea spera să realizez, dacă îmi sunt luate orice materie şi orice ajutor al experienţei”(ibidem, p. 24).

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s