Propedeutică la un glosar kantian

a priori La Aristotel, în evul mediu şi până la Leibniz, a priori avea sensul de cunoaştere care porneşte de la cauze pentru a afla efectele, de la principiu pentru a stabili consecinţele, iar a posteriori avea sensul de cunoaştere a cauzelor din efectele lor, a principiilor din consecinţele lor. La Kant a priori înseamnă: care nu provine din experienţă, este independent de ea, o precede, se află la baza ei, se aplică la ea, o constituie formal. Aprioricul nu se manifestă decât în experienţă, iar nu înainte şi în nici un caz după. Când se spune că aprioricul precede experienţa — cum se exprimă Kant uneori —, precede nu are sensul de anterioritate psihologică, ci de anterioritate epistemologică. Apriori­cul nu este un lucru sau un obiect, nu constituie un domeniu indepen­dent de conştiinţă, ci este condiţia oricărei cunoştinţe ştiinţifice, oricărei cunoştinţe absolut valabile. Aprioricul este forma cunoştinţei necesare şi universale — judecăţile sintetice a priori nu sunt posibile decât în virtutea formelor a priori ale sensibilităţii şi intelectului, aşa cum aposterioricul, empiricul, este conţinutul ei. Criteriile cunoştinţei apriorice sunt: necesitatea şi universalitatea. Aprioricul nu este ceva înnăscut, şi a-1 explica psihologic înseamnă a ignora spiritul filosofiei kantiene. Kant nu a urmărit să cerceteze geneza cunoştinţei, aşa cum făcuse înaintea lui Locke, ci să determine transcendental condiţiile cunoştinţei obiectuale universal valabile. A priori sunt după Kant: formele sensibilităţii, spaţiul şi timpul; formele intelectului, categoriile; Ideile raţiunii.

a posteriori numeşte Kant o cunoaştere care provine din experienţă, se întemeiază pe ea şi are numai o valoare empirică, adică relativă.

categorii după Aristotel, care cel dintâi a întocmit un tabel al categoriilor, predicate ale judecăţilor, cu ajutorul cărora se determină existenţa. Aristotel stabilise un număr variabil de categorii, dar în general zece. Kant îi reproşează Stagiritului că în stabilirea categoriilor nu s-a călăuzit după un principiu, ci a procedat la întâmplare, ,,rapsodic”. După Kant, categoriile sunt concepte pure ale intelectului, concepte originare ale intelectului pur, pe care el le deduce sistematic din tabelul judecăţilor, aşa cum figurau în logica formală tradiţională, şi cu completările aduse de el, din motive de simetrie. Aşa cum spaţiul şi timpul sunt forme ale sensibilităţii, tot astfel categoriile sunt forme ale intelectului. Şi ca şi spaţiul şi timpul, ele nu provin din experienţă, ci sunt a priori. Ca forme pure ale intelectului, ele nu pot dobândi o funcţie cognitivă decât dacă le este dat un conţinut, o ,,materie” de către lucrurile în sine, necunoscute şi incognoscibile, care afectează sensibilitatea. Categoriile nu se aplică deci legitim decât la fenomene şi nu şi la obiecte non-sensibile, la lucruri în sine, la noumene. Ele au, cum se exprimă Kant, o însemnătate transcendentală şi nu permit decât o folosire empirică: categoriile nu pot constitui singure un obiect. Spre deosebire de Aristotel, la care categoriile au un sens ontologic, metafizic, la Kant ele au un sens epistemologic.

critica termen adoptat de Kant pentru a desemna examenul pe care raţiunea şi-l face sieşi; ea este tribunalul care garantează raţiunea în pretenţiile ei legitime şi condamnă pe cele lipsite de fundament; ea cercetează întreaga facultate a raţiunii cu privire la toate cunoaşterile ei, la care raţiunea tinde a priori independent de orice experienţă; ea îi stabileşte izvoarele, sfera şi limitele; ea serveşte ca discipline care determină raţiunea să se menţină în limitele înguste ale experienţei posibile; ea nu este un „sistem”, ci numai o „propedeutică” la un sistem; ea este numai un tratat despre metoda ştiinţei, urmărind „corectarea” cunoaşterilor, piatra de încercare pentru stabilirea valorii sau lipsei de valori a tuturor cunoaşterilor a priori; ea este Ideea completă a filosofiei transcendentale, circumscriindu-i conturul şi stabilindu-i întreaga articulaţie internă; ea este categoric opusă dogmatismului, care crede că poate ajunge la cunoaşteri pure prin construcţii noţionale după principii, fără să examineze nici cum a ajuns la ele, nici legitimitatea lor. Critica prezintă în acelaşi timp un folos negativ şi unul pozitiv: negativ, fiindcă limitează folosirea raţiunii; pozitiv, fiindcă garantează raţiunii folosirea ei legitimă.

criticism – în sensul restrâns al termenului, concepţia lui Kant, ale cărei trăsături fundamentale sunt: folosirea metodei transcendentale, afirmarea apriorităţii şi „subiectivităţii” formelor intuiţiei — spaţiul şi timpul — şi ale categoriilor, distincţia dintre „materia” şi forma cunoaşterii, afirmarea funcţiilor sintetice ale intelectului şi a spontaneităţii gândirii, considerarea lucrurilor ca simple fenomene, a funcţiei Ideilor raţiunii ca pur regulativă, incognoscibilitatea lucrului în sine, negarea metafizicii ca ştiinţă apriorică. În sens larg, criticistă este orice filosofie care nu-şi expune dogmatic tezele, ci care le examinează în prealabil epistemologic valoarea şi care enunţă idei numai în limitele experienţei, considerându-le ca fără valoare dacă depăşesc aceste limite.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s