A conduce cu mintea sau cu inima? (câteva gânduri izvorâte după o întâlnire cu părinţii)

Cu 500 de ani în urmă, în lucrarea sa Il Principe, Niccolo Machiavelli lansa în faţa contemporanilor săi dar şi a posterităţii o provocare ce poate fi convertită într-un enunţ interogativ: cum este mai bine, să fii un conducător iubit sau temut? Oare ce răspuns a formulat gânditorul italian la o astfel de întrebare? Voi spulbera suspansul spunând că ideea la care a ajuns renascentistul este aceea că, dacă nu poţi fi şi una şi alta (puţini sunt cei care reuşesc această performanţă) este mult mai eficace să fii un conducător temut: “Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” Se conturează o problemă care, între timp, a devenit una dintre provocările consacrate ale managementului, şi anume aceea a raportului dintre autoritatea întemeiată pe control riguros, chiar teamă sau intimidare, pe de o parte, şi autoritatea bazată pe sprijin, consideraţie, receptivitate faţă de nevoile celor conduşi, pe de altă parte.

Până pe la mijlocul secolului XX, controlul organizaţional riguros, întemeiat pe credinţa că subordonaţii sunt simple unelte a constituit modelul oficial al şcolilor manageriale. Chiar şi în instituţiile şcolare, pedeapsa corporală nu era deloc o raritate, fiind concepută ca o formă de sancţiune eficientă a comportamentelor deviante. Organizaţiile de tip economic, structuri ierarhizate în mod rigid, erau adevărate „câmpuri de luptă” în care sancţiunile se distribuiau cu generozitate celor care făceau rabat de la regulile organizaţiei. Astăzi lucrurile stau cu totul altfel: s-a produs o schimbare, o trecere la un alt mod de conducere, care reflectă trecerea de la o economie bazată predominant pe industrie la una centrată pe informaţie.

Astfel încât întrebarea-cheie este următoarea: trebuie să conduci prin forţă, intimidare sau prin iubire, grijă, atenţie faţă de ceilalţi? Dincolo de această întrebare se întrevăd coarnele dilemei: nici unul dintre modelele amintite nu garantează succesul. Uneori angajaţii descoperă un sentiment de mândrie şi satisfacţie când reuşesc să se ridice la nivelul expectanţelor aproape imposibil de realizat ale unui şef sever, aspru. Alţii nu vor să-şi asume responsabilitatea unor decizii (care se pot dovedi eşecuri) şi atunci este mai uşor să se supună ordinelor sau dispoziţiilor unui conducător sever. Aceştia se mulţumesc să-şi însuşească regulile organizaţiei şi să se supună acestora în mod necondiţionat.

Este adevărat că există circumstanţe care solicită un astfel de management autoritar („tough management”): a lucra sub presiune, a evita iniţiativele riscante poate fi cea mai potrivită opţiune atunci când eşti angajat, de pildă, într-o centrală nucleară. Într-un astfel de context cu un potenţial „exploziv” devastator, prudenţa, siguranţa strategiilor îndelung frecventate, rutina, controlul sever etc. reprezintă supremele virtuţi.

Cum se prezintă însă situaţia în domeniul educaţiei? Ei bine, aici lucrurile sunt ceva mai nuanţate: forţa, agresivitatea, un stil pedagogic autoritar, pot să aibă efectul contrar celui aşteptat de către cel care le adoptă nediferenţiat. Este adevărat că un conducător (în educaţie, poate fi profesorul consilier sau, într-un limbaj ceva mai familiar, dirigintele) poate să-şi câştige respectul elevilor prin stilul său autoritar, intransigent, rigid. La fel de adevărat este însă faptul că respectul poate fi câştigat şi altfel: prin exemplul personal, prin apropierea sinceră, entuziasm şi combustie interioară, prin respectul pentru lucrurile bine făcute.

Să recapitulăm. Avem în faţa noastră extremele: la un capăt se află forţa, duritatea, câteodată răutatea dusă până la cinism (celălalt ca simplu instrument), de cealaltă parte, avem comunicarea sinceră, exemplul personal, dialogul autentic, sprijinul şi încurajarea sinceră (celălalt ca fiinţă vie, cu nevoi, dorinţe, aspiraţii). Pe scurt, conducerea cu mintea (numai cu mintea) şi conducerea cu inima (numai cu inima). Intuim deja că, şi în acest caz, calea optimă de urmat este celebra formulă a medianităţii, dacă-i pot spune astfel, ceea ce anticii exprimau concis prin formula „aurea mediocritas”. A conduce numai cu mintea este la fel de riscant şi contraproductiv precum a conduce doar cu inima. Astfel încât combinarea acestor două stiluri de conducere, chiar şi în cazul managementului clasei de elevi, este, cred eu, opţiunea cea mai viabilă. Plasarea în interval şi adoptarea în funcţie de circumstanţe a uneia sau a celeilalte variante este cheia către o relaţie educaţională optimă şi a unui demers didactic reuşit.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

2 comentarii la “A conduce cu mintea sau cu inima? (câteva gânduri izvorâte după o întâlnire cu părinţii)

  1. Leoveanu Claudiu spune:

    Va salut domn profesor! As dori sa-mi permiteti sa va intreb ce pozitie aveti dumneavoastra in legatura cu un subiect. Pornind de la un citat: „A iubi inseamna a suferi, si cum multi fug de suferinta, putini stiu sa iubeasca.” (E. Cioran) Au urmat niste polemici, si-s curios sa vad si-un alt punct de vedere. V-am trimis un email (pe cel de yahoo.com) cu toata conversatia. Sper sa nu va deranjez… O zi buna!

    • Bună, Claudiu!
      Dacă abordăm lucrurile într-o manieră hermeneutică, ar trebui poate să avem acces la contextul în care Cioran a lansat un astfel de gând îndrăzneț și deopotrivă intrigant, situând iubirea în echivalență cu suferința (mă întreb: oare Cioran a iubit?). Cadrul generării gândului său îmi este, cel puțin mie, străin… Ce pot să spun? Poate că a iubi înseamnă să fii dispus să te arunci într-o întreprindere temerară, într-o călătorie plină de peripeții, precum Ahab pornește pe o mare înspumată, frământată, în căutarea idealului său… Poate că iubirea înseamnă suferință, mai ales atunci când nu știm să o trăim frumos, curat, responsabil, demn… Termenul suferă de o ambiguitate funciară, de unde și numeroasele pseudo-trăiri care sunt situate (total inadecvat) sub umbrela lui (și care, nu de puține ori, sunt simple manifestări ale speciei camuflate abil…). Nu sunt un expert în iubire, nici nu pot să mă laud că știu să iubesc, poate că nici măcar nu ne este dat, nouă oamenilor, să cunoaștem iubirea în scurtul nostru periplu sub soare, ci doar să rătăcim orbește, căutând precum fluturii de noapte o rază de lumină…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s