DREPTATEA ŞI LEGEA ETERNĂ (Augustin, De Trinitate)

I. PUNEREA PROBLEMEI

Oamenii nedrepţi („păcătoşii”) deţin conştiinţa existenţei normelor morale – se raportează la aceste norme morale în numeroase circumstanţe, considerându-le drept criterii de apreciere a acţiunilor omeneşti: „păcătoşii, ei înşişi, se gândesc la cele veşnice şi laudă sau condamnă cu dreptate multe din acţiunile oamenilor.” Cum este posibilă această raportare la normele morale care promovează dreptatea, având în vedere faptul că oamenii care fac acest lucru sunt ei înşişi nedrepţi (păcătoşi)?

Dacă normele morale şi-ar avea sursa în spiritul omenesc, cei nedrepţi nu ar putea să le conştientizeze – aceste norme le-ar fi inaccesibile. Totodată, particularitatea spiritului omenesc de a fi schimbător îl face incapabil de a produce din el însuşi aceste norme morale. Iată de ce spiritul omului (chiar şi al celui păcătos/nedrept) este capabil doar să perceapă/recunoască aceste reguli.

II. REZOLVAREA PROBLEMEI

Valorile morale (printre care şi dreptatea) au un caracter transcendent, absolut, imuabil. Dreptatea se originează în Dumnezeu, este într-un fel modul în care lumina lui Dumnezeu se răsfrânge asupra omului: „(…) unde sunt înscrise aceste norme, dacă nu în cartea acestei lumini care se cheamă adevăr, din care este dedusă orice lege justă şi care trece în inima omului…”. Augustin foloseşte o comparaţie/o analogie: aşa cum imaginea trece din pecete/inel în ceară, tot astfel dreptatea omenească reprezintă imaginea/reflectarea lui Dumnezeu în inima omului.

Se contureză un raport între două tipuri de dreptate: dreptatea însăşi (reminiscenţă platoniciană) şi dreptatea pentru om (o reflectare a dreptăţii divine): în timp ce dreptatea divină este absolut invariabilă (pentru că altfel ar intra în contradicţie cu însăşi noţiunea de Dumnezeu), în schimb dreptatea omenească reprezintă o abatere în mai mare sau mică măsură, în funcţie de modul în care omul îşi exercită liberul arbitru (cu care Creatorul său l-a înzestrat).

III. SUGESTII INTERPRETATIVE

Filosof creştin, Augustin (354-430) concepe dreptatea sub forma unor reguli sau norme divine (temeiurile dreptăţii se află în divinitate), invariabile şi universale – identice pentru toţi, general-umane. Sursa acestor norme nu este natura umană (spiritul oamenilor), întrucât: (a). ele sunt neschimbătoare, în timp ce spiritul umane este schimbător; (b). ele sunt reguli ale dreptăţii, în vreme ce spiritul păcătoşilor (care conştientizează şi ei aceste reguli) este nedrept. Plecând de la aceste atribute ale dreptăţii, Augustin conchide că izvorul dreptăţii nu se află în mintea umană (în natura umană) deoarece spiritul oamenilor este schimbător, variabil şi nu toţi sunt înclinaţi spre dreptate, chiar dacă şi cei păcătoşi îşi pot da seama de ceea ce este drept şi nedrept. Potrivit episcopului din Hippona, o dreptate imuabilă şi universală nu poate proveni decât de la o fiinţă perfectă, adică dela Dumnezeu.

Pentru Augustin dreptatea divină este interiorizată de natura umană, de vreme ce orice om, chiar şi cel păcătos, poate să conştientizeze regulile dreptăţii. Dreptatea nu este sădită de Dumnezeu în om ca trăsătură esenţială, ci ea depinde de liberul arbitru, de alegerile pe care omul le face. Punctul de vedere asumat de Augustin poate fi comparat cu perspectiva asumată, mult mai târziu, de J.J. Rousseau, pentru care înclinaţia umană spre dreptate este de sorginte divină.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s