DETERMINAŢII FILOSOFICE ALE CONCEPTULUI DE LIBERTATE

„(…) nu se poate afla ce gândeşte un om doar studiindu-i propoziţiile verbale sau scrise, chiar dacă el a vorbit într-un limbaj perfect coerent şi animat de intenţii pe deplin sincere. Pentru a afla gândul său trebuie de asemenea să ştim care era întrebarea (o întrebare aflată în mintea lui şi presupusă de el a se afla şi în mintea noastră) la care ceea ce a spus îi era destinat drept răspuns”.

„Un profesor care pune un text filosofic înaintea elevilor săi invitându-i să fie atenţi la un anume pasaj ar putea prin urmare să le spună: ‹‹Acesta este un pasaj confuz; putem observa că autorul se gândea la o problemă sau alta şi ne putem exprima bănuiala rezonabilă că este vorba de o problemă oarecum asemănătoare cu cea discutată de cutare în cutare pasaj. Însă bietul om a cam încurcat iţele şi nu vom putea şti niciodată exact ce-l preocupa››. Dascălul ar putea spune aşa ceva, dar dacă o face, elevii săi nu-i vor preţui prea mult amintirea după dispariţie. Treaba lui nu e să le irosească timpul cu pasaje de acest fel. Sau, îndreptându-se către un alt pasaj, profesorul ar putea spune: ‹‹Aici, autorul nostru, nefiind nici agramat nici idiot (acesta fiind şi motivul pentru care vă invit să-i studiaţi opera), s-a exprimat în aşa fel încât putem înţelege fiecare gând care merita a fi exprimat. La prima vedere nu veţi înţelege ce vrea să spună. Dar dacă veţi reflecta cu atenţie asupra pasajului veţi vedea că el răspunde la o întrebare pe care autorul şi-a asumat sarcina de a şi-o formula în minte cu mare precizie. Ceea ce citiţi constituie răspunsul său. Vă rog să-mi spuneţi acum care a fost întrebarea.››”

“(…) Într-un capitol anterior am formulat prima regulă pe care am insuflat-o studenţilor mei: ‹‹Nu acceptaţi niciodată critica vreunui autor înainte de a vă convinge de relevanţa ei.›› […] o a doua regulă, şi anume: „reconstituie problema››, sau ‹‹nu considera că ai înţeles o afirmaţie făcută de un filosof până când nu ai fixat, cu maximă claritate posibilă, care este întrebarea la care intenţionează să răspundă››. […]‹‹Să vedem mai întâi că ştii într-adevăr ce zice omul şi care este întrebarea la care vrea să răspundă››. Iar dacă cineva ar fi obiectat că în ceea ce eu numesc istorie „deschisă” nu poţi vedea pădurea din cauza copacilor, i-aş fi răspuns: ‹‹dar cine vrea asta? Copacul este lucrul la care trebuie să te uiţi; în schimb, pădurea nu este ceva la care priveşti, ci ceva în care trăieşti›› (R.G. Collingwood, O autobiografie filosofică, Editura Trei, 1998, pp. 59–96).

Aşa cum aflăm din consideraţiile autorului de mai sus, Roger George Collingwood (1889–1943) – filosof britanic, profesor de estetică şi metafizică la renumita Universitate Oxford – orice text constituie răspunsul la o interogaţie care a survenit la un moment dat în mintea celui care l-a produs. Dintr-o astfel de perspectivă, lectura textului filosofic îmbracă forma unui travaliu interpretativ de recuperare a întrebării originare, altfel spus, de identificare a acelor sensuri şi semnificaţii pe care autorul le-a plasat în textul său (şi care sunt mai mult sau mai puţin explicite).

În ceea ce priveşte determinaţiile filosofice ale libertăţii, autorii propuşi pentru studiu pot fi lecturaţi în această cheie interogativă, fragmentele de text constituind obiectul unui demers de investigaţie ce vizează localizarea întrebărilor originare. Ce înseamnă a fi liber?, Poate fi formulată o definiţie cuprinzătoare a libertăţii?, Poate fi concepută libertatea în absenţa limitelor sau acestea sunt de fapt condiţiile ei de posibilitate?, Există o evoluţie a conceptului de libertate, altfel spus, fiecare epocă istorică (sau context social) are propria viziune asupra libertăţii?, Este libertatea dependentă de condiţiile exterioare individului sau, aşa cum sugerează filosofii stoici, ea trebuie mutată în teritoriul interiorităţii?, Este libertatea ceva intrapersonal sau este interpersonală?, Libertatea ţine de subiectul care acţionează sau de oamenii cu care acesta interacţionează? – sunt doar câteva dintre interogaţiile care declanşează abordarea filosofică a conceptului în cauză.

Isaiah Berlin (1909-1997) îşi propune identificarea dublei semnificaţii pe care conceptul de libertate o deţine în arealul filosofiei social-politice. Astfel, întrebarea fundamentală dobândeşte forma: care este semnificaţia libertăţii şi în ce constă diferenţa dintre accepţia negativă şi aceea pozitivă a libertăţii? Alte interogaţii: Libertatea înseamnă doar absenţa constrângerilor arbitrare impuse de puterea politică? sau Libertatea desemnează totalitatea condiţiilor presupuse de îndeplinirea scopurilor individuale, prin intervenţia sporită a statului?

John Stuart Mill (1806-1873) se întreabă cu privire la circumstanţele în care amestecul autorităţii politice în sfera libertăţii individuale este legitim: în ce condiţii constrângerile exterioare (social-politice) dobândesc legitimitate? Promotor al liberalismului, Mill apără cu îndârjire sfera libertăţilor individuale împotriva oricăror ingerinţe abuzive din partea autorităţii. Când are voie statul să intervină în sfera libertăţii de acţiune a fiecărui individ, împotriva voinţei acestuia din urmă? Răspunsul este cât se poate de simplu: atunci când, prin acţiunile sale, individul lezează sau face rău semenului său. Se conturează în acest loc unul dintre pilonii doctrinei liberale: garantarea proprietăţii individuale/private. Ce înseamnă pentru Mill libertatea? A urmări propriul bine, fără a-i lipsi pe alţii de binele lor sau fără a-i împiedica să-l dobândescă.

Tributar unui secol XX marcat de violenţă şi  exces, Jean-Paul Sartre (1905-1980) duce discursul referitor la libertatea umană până la ultimele lui consecinţe, punând în scenă formula consacrată a libertăţii şi responsabilităţii absolute. Autorul Fiinţei şi Neantului accentuează dimensiunea responsabilităţii ca şi concept corelativ celui de libertate absolută. Întreaga existenţă umană stă sub semnul tragismului rezultat din alegerile pe care omul le face: pentru că a fi om înseamnă a te alege. Termeni precum “abandon”, “neant”, “condamnare (la libertate)”, “absurd”, “absenţa/lipsa oricăror scuze”, “greutatea lumii” etc. redau dramatismul condiţiei umane. Câteva interogaţii care conturează demersul filosofului francez pot fi: care sunt consecinţele acestei libertăţi absolute?, este libertatea uşor de îndurat sau, mai curând, ea constituie o povară?.

Adept al teoriei dreptului natural, autor al unei doctrine contractualiste care a inaugurat liberalismul, John Locke (1632-1704) pune în discuţie fundamentele guvernării/autorităţii. Pe ce se întemeiază măsurile adoptate de un guvernământ legitim? Pe scopul cu care acesta a fost creat: acela de a garanta (conserva) viaţa, libertatea şi proprietatea fiecărui supus. Scopul întemeierii societăţii este acela de a conserva, în urma unui consimţământ comun, proprietatea privată, fapt care nu este posibil în stare naturală. Constituirea societăţii este rezultatul unor concesii, a renunţării la anumite libertăţi şi puteri individuale, specifice stării naturale, cu scopul garantării unui bine comun.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) încearcă să răspundă la întrebarea: ce formă de asociere este în măsură să apere şi să protejeze persoana şi bunurile sale de o forţă arbitrară? Cum poate societatea întemeiată în urma unui contract/pact social să armonizeze nevoia de a menţine ordinea şi echilibrul social (care presupune constrângere) cu păstrarea libertăţii individuale? Soluţia oferită de Rousseau trimite la condiţiile în care a fost produs un astfel de contract social: cei care încheie contractul renunţă la o serie de drepturi şi libertăţi individuale cu scopul de a le fi garantată existenţa în societate.

În celebra sa conferinţă susţinută în 1819 la Ateneulregal, De la liberte des Anciens comparee a celle des Modernes, Benjamin Constant (1767-1830) ridică întrebări referitoare la diferenţele existente între două genuri ale libertăţii: libertatea anticilor şi libertatea modernilor: poate fi considerată libertatea anticilor un reper pentru zilele noastre? Nu cumva conceptul a evoluat într-atât încât astăzi (în Franţa postrevoluţionară) este absurd să pretinzi o întoarcere la un astfel de model antic? Dacă anticii erau constrânşi în sfera privată şi liberi în spaţiul public, naţiunile moderne au mutat problema libertăţii în spaţiul privat, sfera publică făcând obiectul îngrădirilor menite a păstra stabilitatea socială. În timp ce exercitarea puterii se făcea cândva direct, astăzi ea se exercită prin reprezentanţi, de unde şi pericolul apatiei marelui public faţă de scena politică, şi, implicit, riscul abuzurilor din partea puterii.

Mircea Eliade (1907-1986) ne provoacă spiritul cu întrebarea: Ce semnificaţie are termenul de libertate?, Ce însemnă libertate individuală şi libertate colectivă? Mai importantă decât problema drepturilor corelate cu libertăţile noastre pare să fie, pentru Eliade, problema responsabilităţii asociată acestui termen atât de vehiculat. Suntem liberi atâta timp cât suntem responsabili faţă de noi înşine, faţă de propriul destin: ne putem rata sau ne putem împlini menirea, prin creaţie. Întregul joc al libertăţii se poartă după autorul român între aceşti doi poli: al ratării şi al creaţiei. Libertatea presupune, după Eliade, responsabilitate faţă de sine şi faţă de semeni, creaţie, moralitate.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s