Utilitarismul sau doctrina morală a celei mai mari fericiri (plăceri)

Umanistul şi eseistul francez Michel de Montaigne (1533-1592) consideră că „dacă omul ar fi înţelept, ar aprecia adevărata valoare a fiecărui lucru în funcţie de faptul dacă este util şi propriu vieţii.” Gândirea autorului francez se pliază perfect peste ceea ce filosofia morală va cunoaşte sub denumirea de utilitarism, una dintre cele mai cunoscute doctrine etice din tradiţia filosofiei morale anglo-saxonă. Deşi a avut precursori în decursul întregii istorii a filosofiei şi cu toate că este acceptat şi astăzi de numeroşi moralişti, epoca de glorie a utilitarismului a fost de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Cei trei exponenţi clasici ai utilitarismului au fost Jeremy Bentham (1748-1832), John Stuart Mill (1806-1873) şi Henry Sidgwick (1838-1900). În formularea sa iniţială, utilitarismul se înfăţişa foarte simplu, poate chiar dezolant de simplu. J. S. Mill scria „Crezul care acceptă drept temei al moralei Utilitatea sau Principiul Celei mai mari Fericiri, susţine că acţiunile sunt bune în măsura în care ele tind să mărească fericirea, rele întrucât tind să producă contrariul. Prin fericire se înţelege aici plăcerea şi absenţa durerii; prin contrariul ei, durerea şi absenţa plăcerii.” Acţiunile sunt judecate deci după consecinţele lor, iar cantitatea plăcerii derivă din aceste consecinţe; scopul urmărit este o cât mai mare fericire pentru cât mai mulţi.

J. Bentham încearcă să determine normele moralei în afara oricărei ipoteze a priori, speculative. Principiul de bază este acela al experienţei care atestă rolul plăcerii şi al durerii în viaţa oamenilor. Bentham proclamă necesitatea ca orice acţiune sau instituţie să fie judecată în funcţie de capacitatea de a spori fericirea şi de a micşora suferinţa: „Utilitatea este un termen abstract, el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine; binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere… Bineînţeles,iau aceste cuvinte: durere şi plăcere în accepţia lor comună, fără a inventa definiţii arbitrare pentru a admite numai anumite plăceri sau pentru a nega existenţa anumitor dureri. Fără subtilitate, fără matematică; nu trebuie consultat nici Platon, nici Aristotel. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, ţăranul ca şi prinţul, ignorantul ca şi filosoful.” Trebuie să admitem valoarea principiului conform căruia buna dispoziţie este preferabilă suferinţei, plăcerea este căutată iar durerea este evitată de orice om, indiferent de condiţia sa socială, de educaţia sau profesia sa. Însă plăcerile pot fi judecate din perspectiva intensităţii şi a duratei lor, cât şi a gradului lor de fecunditate, însemnând capacitatea lor de a ne procura noi plăceri, precum şi puritatea lor. Bentham pledează pentru o „aritmetică a plăcerilor”, o contabilizare raţională a acestora, în sensul unei evidenţe precise: cât pierdem şi cât câştigăm atunci când preferăm o anumită plăcere în detrimentul alteia. Pentru a nu rămâne cantonat în zona unui individualism anarhic, opus oricărui tip de morală, principiul utilităţii face din raţiune un factor de universalizare, o regulă căreia trebuie să i se conformeze voinţa individului. Iată de unde obligativitatea morală de a refuza o plăcere prezentă atunci când „beneficiile” ei ulterioare pot degenera în suferinţe. „(…) susţinând primatul utilităţii în materie de morală, Bentham a căutat să evite excesele unei poziţii individualiste, preconizând necesitatea unui acord între interesele individului şi acelea ale societăţii. Sunt considerate bune acele mobile care pot contribui la armonizarea acestor interese; rele sunt cele care pot genera conflicte între individ şi societate.”(E. Stere, 1998, p.386).

John Stuart Mill consideră că toate acţiunile omului sunt îndreptate către obţinerea plăcerii şi evitarea suferinţei. Dintr-o perspectivă morală, sunt juste, bune sau dezirabile numai acel acţiuni care pot să conducă la maximizarea fericirii: „(…) acţiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere (…) plăcerea şi eliberarea de durere sunt singurele lucruri pe care ni le putem dori ca scopuri; (…) toate lucrurile pe care le putem dori sunt de dorit fie pentru plăcerea care le este inerentă, fie ca mijloace pentru promovarea plăcerii şi eliminarea durerii”(Utilitarianism, II). În viziune utilitaristă, moralitatea unei acţiuni poate fi apreciată numai prin capacitatea acesteia de a genera fericire celui care o întreprinde (prin consecinţele ei). Însă există un risc în acest moment: acela de a crede că fericirea ţine de subiect şi mai puţin de raporturile acestuia cu ceilalţi. Sfera egoismului poate fi depăşită în sensul unei utilităţi superioare, care face să intervină considerente de ordin social. Fericirea individului depinde de măsura în care acesta reuşeşte să producă fericire celorlalţi: „Standardul utilitarist (…) nu este cea mai mare fericire a agentului, ci cea mai mare cantitate de fericire în general; iar dacă se poate pune la îndoială dacă un caracter nobil e întotdeauna fericit datorită nobleţei lui, nu există nicio îndoială că el face ca alţi oameni să fie mai fericiţi şi că lumea în general câştigă imens prin el”(Utilitarianism, II). Mill distinge între plăceri pe baza criteriului cantitativ şi calitativ, al beneficiilor/avantajelor pe care acestea le pot procura. Astfel, plăcerile spirituale (care angajează facultăţile superioare) sunt dezirabile şi mai valoroase decât cele fizice, corporale, prin durată, intensitate şi certitudine. Când face din cantitate şi calitate criterii de diferenţiere a plăcerilor, Mill are în vedere faptul că atunci când mai mulţi oameni preferă o anumită plăcere, ea poate fi considerată dezirabilă comparativ cu altele: „(…) dacă între două plăceri există una faţă de care toţi sau aproape toţi cei care le-au trăit pe amândouă îşi exprimă o preferinţă hotărâtă, independent de orice sentiment de datorie morală de a o prefera, atunci aceea este plăcerea mai dezirabilă.” Deşi admite că persoanele instruite sunt vulnerabile mai mult decât ignoranţii în faţa suferinţei şi a nefericirii, Mill consideră totuşi că un om cult, refuză plăcerile inferioare întrucât este înzestrat cu nobleţe sufletească, un „simţ al demnităţii”, chiar dacă acestea pot să-i aducă satisfacţii imediate. Iar dacă o astfel de fiinţă superior înzestrată ar putea fi momentan nemulţumită, totuşi ceea ce-l desparte de fiinţele inferioare este conştiinţa imperfecţiunii fericirii şi abilitatea de a suporta în mod raţional această imperfecţiune.

Există cel puţin trei critici care se pot face la adresa utilitarismului: (1). dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea determina cu acurateţe fericirea pe care e probabil s-o producă o acţiune individuală sau o regulă generală? (2). caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea majorităţii să poată fi obţinută cel mai eficace prin sacrificarea unei minorităţi inocente sau printr-o instituţie evident nedreaptă, cum este sclavia?; şi (3). unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este analizată exclusiv prin prisma acţiunilor şi a consecinţelor lor, niciodată prin cea a motivelor sau a intenţiilor.

Bibliografie:

Anthony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s