Despre (in)utilitatea culturii (note de lectură)

Acum ceva vreme în urmă îndrăzneam să abordez cu câţiva dintre elevii mei, cu aceia din ce în ce mai puţini care acceptă să ridice mănuşa şi să se preocupe cu studiul filosofiei, o temă provocatoare: utilitatea culturii. Interogaţia generatoare de nelinişti metafizice era una dezarmantă deopotrivă prin însăşi simplitatea şi complexitatea ei: este cultura necesară? Iar dacă admitem că este utilă, în ce constă folosul ei? Căutând prin fişele mele de lectură, am descoperit câteva fragmente sugestive despre cât de (ne)folositoare poate fi cultura…

Andrei Pleşu, semnatarul acestor reflecţii, îl asumă în Minima moralia, pe Constantin Noica, sub al cărui spirit autorul Jurnalului de la Tescani a devenit ceea ce este astăzi, adică un intelectual de prestigiu al culturii româneşti. La fel de expresivă, erudită, plină de umor şi învăţături este şi conferinţa pe care Andrei Pleşu o susţine pe aceeaşi temă şi care poate fi urmărită la adresa: http://www.erudio.ro/ro/conferinte/andrei_plesu_video.shtml

1. CULTURA NU TE AJUTĂ ÎN SITUAŢIILE-LIMITĂ – “(…) mai întâi, se întâmplă ca, în situaţiile‑limită, cultura să nu te ajute: treci printr‑un moment greu şi te trezeşti că tot ce ai citit nu poate să‑ţi ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nici o eficacitate existenţială: nu te poţi sprijini pe nici un autor. Simţi nevoia unei alte instanţe care să te susţină; simţi nevoia să‑ţi extragi dintr‑un alt domeniu chiar şi energia de a continua să faci cultură. Există, prin urmare, o precaritate a culturii în faţa situaţiilor‑limită. (…)Sigur, te poţi consola spunîndu‑ţi că, lipsită de orice şansă în imediat, cultura cîştigă bătălii pe termen mai lung: că ea are şanse absolute numai în perimetrul Absolutului; pînă la urmă însă această consolare se dovedeşte ea însăşi descurajantă.”

2. CULTURA NU PRESUPUNE CU NECESITATE VALOARE MORALĂ – “(…) cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală; din cultură nu se poate deduce un cod moral. Întâlnim, de aceea, din păcate, nenumăraţi oameni de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani: e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari insalubri, de autorităţi „intelectuale“ lipsite de orice autoritate morală. Dacă aşa stau lucrurile — şi aşa stau! — atunci cultura se face vinovată de a‑ţi da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, în orice condiţii.

Întrebându-l pe Constantin Noica despre cum poate cineva să fie om de cultură, maestrul de la Păltiniş a avut următorul răspuns: sunt cel puţin patru motive pentru care merită să faci cultură, pentru care cultura are dreptul a fi socotită o valoare supremă, singura pe care te poţi sprijini într‑o viaţă de om:

(1). Întâi – consideră Noica — cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente. Dacă există un teritoriu al lumii în care poţi cunoaşte deplinătatea bucuriei, acest teritoriu nu poate fi decât cultura. Fireşte, bucuria e altceva decât plăcerea; spre deosebire de aceasta din urmă, ea poate prelua şi tristeţile omului, salvîndu‑le din perspectiva spiritului. Cultura salvează totul prin comentariu. Până şi bucuriile senzoriale sunt bucurii în măsura în care sfârşesc în contemplativitatea comentariului, trecând, astfel, într‑o condiţie suprasenzorială. Cultura e deci o satisfacţie perpetuă, fără riscuri, fără dezamăgiri, o satisfacţie pe care o poţi avea fără să depinzi de alţii.

(2). Cultura — spune în continuare Noica — e adevărata formă de maturitate a spiritului. Ea scoate lumea din minoratul care o ameninţă uneori, învestind totul, prin simplă atingere, cu propria ei splendoare. Cultura e un fel de a răspunde de tot, un fel de a da socoteală de oameni, de împrejurări, de cărţi, de istorie, pe scurt, un fel de a aduce totul într‑o ordine mai înaltă. Cultura trage totul în sus, salvează — cu graţie — aparenţele. Expresia asta — „a salva aparenţele“ — a apărut în literatura platoniciană cu sensul de „a găsi justificarea aparenţelor“. În sine, aparenţele par inconsistente şi atunci, ca să le „salvezi“, ca să le faci să persiste, să‑şi dezvăluie rostul, trebuie să le aşezi într‑o ierarhie justificativă. Asta face cultura cu tot ce există: ea nu lasă nimic în platitudinea în care se află în mod obişnuit, ci mută totul într‑o geografie mai pură.

(3). Cultura mai este — susţine Noica mai departe — singurul loc în care libertatea e la ea acasă. Cultura e instanţa funciarmente eliberatoare. Ea îţi dă toate dezlegările.

(4). În sfîrşit, ultimul lucru pe care îl admite — în această privinţă — Noica şi cu care nu putem fi decât de acord e că disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului. Aşa cum există o igienă pentru corp, o „spălare“ elementară care ţine de civilizaţie, există şi o igienă pentru minte, care este cultura. Un om necultivat e un om nespălat, un om lipsit de condiţia minimală a mişcării lui în social. Omul e dator să treacă prin curăţirea oferită de cultură, dacă vrea să‑şi onoreze umanitatea.

“La aceste patru motivaţii, Noica a adăugat, cu alt prilej, trei codicile. Mai e ceva — spunea el: cultura face să primeze posibilul asupra realului. Nu eşti mulţumit cu realul, plonjezi în posibil şi intri în ordine. Se conturează astfel tema culturii consolatoare şi m‑am mirat s‑o văd formulată tocmai de Noica, fiindcă atunci când e vorba de filosofie, el nu suportă tonul şi problematica consolării. (…) Mulţi oameni de cultură ai Europei sunt oameni care au ales cultura dintr‑o carenţă vitală. E ceea ce Noica însuşi numea odată „cultura de tip esopic“: indivizi cu un defect constitutiv sau altul se refugiază între cărţi, incapabili de trăire deplină: rezultă o cultură resentimentară sau, în orice caz, o cultură de evaziune. (…) cultura e singura zonă a cunoaşterii contemporane în care te poţi baricada împotriva matematicilor care cuceresc totul. Cultura face posibilă, încă, rezistenţa la matematici. Matematicile sunt foarte bune, dar nu pot explica (şi nici nu şi‑o propun) individualul. Or, cultura dă socoteală de individual, iar pe linia aceasta ea poate furniza încă lumii moderne o „mathesis“ nematematică, o cunoaştere nematematică (…) Surprinzător este însă al treilea codicil al lui Noica: cultura e singurul teritoriu în cuprinsul căruia te poţi baricada împotriva iubirii! Iubirea e o temă care te urmăreşte pretutindeni în viaţă; doar blindat în spaţiul culturii poţi avea aerul că o eludezi, că o poţi uita. Există, într‑adevăr, forme de cultură care suferă de o anumită glacialitate. Cultura se poate face la temperaturi scăzute, cu briciul unei minţi reci, străine de orice patos. Există un limfatism implicit al omului de cultură, o scădere de potenţial care‑l face să poată amâna indefinit experienţele esenţiale ale vieţii. De‑aici şi incapacitatea culturii de a statua o morală: o morală nu e posibilă decât ca dedusă dintr‑o experienţă a iubirii, dintr‑o angajare, din aderenţa la un crez, la o doctrină, la un om, la un zeu.”

CULTURA este “(…) o anumită inadecvare faţă de real, fie că plonjează în posibil, fie că e de tip consolator, fie că aduce cu sine o prea largă libertate, fie că e doar o baricadă împotriva matematismului generalizat sau împotriva patosului zilnic. (…) o nobilă, foarte nobilă speţă a inadecvării, datorită căreia însă cultura nu ne poate ajuta în problemele esenţiale, în momentele cheie ale vieţii. E clar că ea nu e un domeniu autonom: mai trebuie ceva dincolo de cultură, ceva care să o susţină şi care să ne susţină pe noi înşine o dată cu ea. Altfel, cultura intră într‑un proces de degenerescenţă, cu rezultate destul de grave. O întruchipare degradată a culturii e, de pildă, „culturalul“, omul de cultură de proastă calitate, care capătă diferite chipuri: unul din ele e omul livresc, omul care trăieşte prin delegaţie, care, neavând nimic de spus, răspunde la orice întrebare printr‑un citat. E o formă catastrofală a culturii, o formă care depersonalizează şi care substituie inteligenţa prin memorie. Ea are, desigur, nimbul erudiţiei, dar n‑am înţeles niciodată cum poate fi cineva admirat pentru erudiţie, ca şi cum e un lucru nemaipomenit să ţii minte în devălmăşie tot felul de drăcii de care n‑ai nevoie. O altă degradare a culturii este estetismul de un anumit tip. Există o specie de intelectuali, foarte graţioşi, pentru care totul trebuie preluat în sfera culturii; ei au un fel de a reduce orice la fasonul salonard al unui mic bun‑gust cultural. Sunt oameni pe care îi recunoşti după felul în care îşi recoltează citatul. La personajul livresc ne supără cantitatea citatului, la ceştilalţi ne supără iresponsabilitatea utilizării lui şi o totală lipsă de criterii în selecţionarea citatului. Sunt oameni care într‑o singură frază, de pildă, îi citează — cu o entropică simpatie — pe Mallarmé, pe Marx şi pe Origen. Un om de cultură care nu simte că aceşti trei autori nu pot fi citaţi într‑o singură frază, ca nişte simple ornamente retorice, e un om de cultură ratat, un om fără instinct cultural. El omogenizează, prin lipsa lui de discernămînt, tocmai ceea ce e, prin definiţie, neomogenizabil.

“Toată lumea acceptă că, uneori, sînt lucruri mai importante decît cultura. Pentru omul comun, de pildă, mai importantă decît cultura e viaţa imediată. El plasează deci un „dincolo de cultură“ la nivelul empiriei zilnice. Există apoi omul politic care spune: e bună cultura, dar mai importantă e pragmatica politică, căci ea se ocupă de făurirea fericirii lumii. Cultura e o valoare secundă, de suprastructură. Există, în fine, omul religios care spune: există un „dincolo de cultură“ care trebuie plasat la nivelul sacrului. Întrebarea este dacă, admiţînd rînd pe rînd fiecare din aceste „dincolo“‑uri, drumul spre ele nu e optim cînd trece prin cultură. şi dacă, atunci, cultura nu e cumva cel mai bun drum către altceva decât ea, medierea optimă, calea cea mai bună a propriei transcenderi. Vreau să spun că între doi artişti la fel de talentaţi, subliniez asta: la fel de talentaţi (căci nimic nu poate înlocui talentul), are şanse să fie mai bun cel care este şi cultivat. Între doi monahi cu la fel de intensă vocaţie spirituală (căci cultura nu poate ţine loc de vocaţie), e, poate, mai bun cel care în plus e şi un om de cultură. Tot astfel, între doi politicieni cu egală eficacitate politică, e încă mai eficace acela care e dublat de un om de cultură. Cultura nu trebuie înţeleasă, aşadar, ca un capăt de drum, ca un absolut: ea poate fi însă o modalitate foarte potrivită de a viza absolutul. S‑ar spune, prin urmare, că ceea ce numim „cultură“ e cea mai bună mijlocire atunci cînd îţi lipseşte nemijlocirea. Fiindcă există şi acest caz. Există, de pildă, oameni care pot plonja direct într‑un „dincolo“ paracultural; asta e o şansă pe care nu o are toată lumea şi, evident, cînd o ai, cînd deţii nemijlocirea aceasta, te poţi dispensa de mijlocirea culturii. Dar dacă nu o ai, cultura apare ca soluţie preferabilă. O soluţie foarte potrivită de altfel condiţiei umane în general. Umanitatea e o specie a intervalului: nu e nici sub puterea instinctului, care rezolvă lucrurile cu simplitatea naturii, dar nici sub incidenţa sacrului, care de asemenea rezolvă lucrurile simplu, cu simplitatea harului. Umanitatea e într‑o stare intermediară, e la mijloc. Ea s‑a rupt de instinct şi nu e încă în sanctitate. În această condiţie echivocă, nimic nu o reprezintă mai bine decît cultura. Cultura e cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţia intervalului; e cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai încă. Cultura e cea mai decentă formă de scepticism. Cine gîndeşte cum trebuie, nu se poate complace multă vreme în cenuşiul scepticismului. Dar cîtă vreme traversezi o criză de scepticism, e bine ca ea să aibă măcar prestanţa unui fapt de cultură. Cultura nu dă soluţii, nu dă reţete de viaţă (decît firilor bovarice), dar face suportabilă absenţa soluţiei. În general, cultura face totul suportabil şi mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri în care trăim uneori.”

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

2 comentarii la “Despre (in)utilitatea culturii (note de lectură)

  1. Pintiliuc Ilie spune:

    Multumesc frumos foarte folositor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s