Hedonismul – o filosofie a lucrurilor prea-omeneşti?…

Nu sunt puţini cei care critică hedonismul, însă dintre aceştia sunt şi mai puţini cei care-l înţeleg. Deşi îmi lipseşte orgoliul celui ce posedă cheile justei interpretări, deţin totuşi un avantaj pe care nu ezit să-l mărturisesc: curiozitatea permanentă a celui dispus să înveţe… Este motivul pentru care mă apropii acum de filosofia plăcerilor, de hedonismul clasic…

Enunţul constitutiv al hedonismului (de la hedoneplăcere), conform căruia plăcerea reprezintă binele sau scopul suprem al acţiunilor omeneşti, îşi găseşte nu de puţine ori interpretarea maliţioasă drept concesie făcută desfătărilor senzoriale sau, în cel mai reuşit caz, derogare condamnabilă de la chestiunile mult mai serioase ale raţiunii. Şi totuşi survine întrebarea firească: despre ce fel de plăcere este vorba sau dacă sunt mai multe tipuri de plăceri, care dintre acestea merită privilegiul? Mai ales că, aşa cum declară Epicur, în a sa Scrisoare către Menoiceus, plăcerea reprezintă „primul dintre bunurile înnăscute”, adică, într-un limbaj actualizat, în fiecare om se află întipărită tendinţa firească, naturală de a căuta cu orice chip plăcerea. Sau, într-o interpretare inadecvată a gândirii freudiene: în fiecare om,  Principiul plăcerii (Lustprinzip) – rebelul ascuns prin catacombele sufletului – trimite permanent scrisori subversive autorităţilor conştiinţei, înfruntând Principiul realităţii (Realitätsprinzip). Totuşi trebuie remarcat faptul că Epicur ne avertizează: „(…) nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi”, întrucât există posibilitatea ca, optând pentru o plăcere de moment, să resimţim ulterior o suferinţă mult mai mare. Însă, aşa cum anunţam ab initio, nu gândirea lui Epicur face obiectul consideraţiilor prezente (am făcut acest lucru în alt loc: vezi Grădina desfătărilor – https://floringeorgepopovici.wordpress.com/?s=gradina+desfatarilor), ci mai curând cugetarea altor autori care pot fi conectați cu problematica destul de complexă a plăcerilor (subiect al reflecţiei morale):  filosofia promovată de Aristip din Cirene[1] şi aceea care îi este atribuită lui Diogene din Sinope[2], supranumit Cinicul. Ceea ce urmează este o scurtă introducere sau, mai curând, o invitație la lectură…

(1). gândirea cirenaică. Despre Aristip din Cirene, cunoscutul doxograf Diogenes Laertios[3] spune că „ştia să se adapteze după loc, timp şi om şi-şi juca rolul potrivit în orice împrejurare. (…) întorcea întotdeauna lucrurile cum era mai bine. Se bucura de clipa de faţă şi nu-şi da osteneala să-şi procure o plăcere care nu era prezentă. De aceea Diogene îl numea câine regal.” Se mai spune în acelaşi loc că întrebat ce a câştigat în urma studiului filosofiei ar fi răspuns: „Putinţa de a mă simţi în largul meu cu oricine”. În ceea ce priveşte gândirea lui Aristip, se spune că acesta nu a acceptat diferenţa dintre plăceri (postulată de Epicur), însă a operat totuşi o distincţie între „scop” şi „fericire”: „scopul” constă în plăcerea particulară iar „fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare, atât plăcerile trecute, cât şi cele viitoare. „Dovada că plăcerea este scopul se vede din faptul că din tinereţe, fără o alegere prealabilă, suntem atraşi de ea, iar după ce am dobândit-o nu mai căutăm altceva şi nu ne ferim de nimic mai mult ca de opusul ei, durerea.” Hedonismul lui Aristip se desparte în multe dintre aspectele sale de acela promovat de Epicur: respingerea definiţiei epicureice a plăcerii ca suprimare sau evitare a suferinţei, pe motiv că absenţa plăcerii şi evitarea durerii sunt stări şi nu mişcări, totodată respingerea evocărilor memoriei ca surse ale unei plăceri resimţite consolator în stări de suferinţă. În privinţa plăcerii particulare, Aristip consideră că ea este dorită pentru ea însăşi, în schimb fericirea nu este dorită doar pentru ea, ci şi pentru plăcerile particulare. Ceea ce riscă să ameninţe spiritul pudic este totuşi privilegierea plăcerilor trupeşti despre care Aristip spune că sunt superioare celor sufleteşti, prin naturaleţea sau firescul lor. Chiar și faptele necuviincioase, contrare moravurilor, pot fi acceptate dacă sunt în măsură să genereze ulterior plăcere.

„Morala cirenaică e o morală a plăcerii, dar nu a plăcerii de orice fel şi în orice condiţii, care nu poate duce decât la o înrobire a sufletului; a o înţelege astfel, înseamnă a trece cu vederea o trăsătură esenţială, a anihila orice punte de legătură cu filosofia socratică, conform căreia conştiinţa reprezintă punctul de sprijin, principiul suveran al vieţii morale; tendinţei naturale spre plăcere i se opune în cele din urmă voinţa de a nu-i recunoaşte decât rolul subaltern al unui instrument care să exprime şi să contribuie la plenitudinea conştiinţei, păstrându-i acesteia intactă capacitatea de a discerne şi de a gusta plăcerile viitoare.”[4]

(2). gândirea cinică. Supranumit de Platon „un Socrate dement” (poate şi pentru că numea învăţăturile din Academie o „pierdere de timp” şi nu ezita să intre în conflict cu autorul Dialogurilor ori de câte ori avea ocazia), Diogene şi-a dobândit celebritatea prin modul de viaţă simplu, auster (se pare că locuia într-un butoi), opus convenţiilor sociale: „(…) folosea orice loc pentru orice scop, pentru mâncat, dormit şi conversaţie (…) mergea cu picioarele goale pe zăpadă (…) ba chiar a încercat să mănânce carne crudă, fără însă să reuşească s-o mistuie”. Faima sa se datorează şi gesturilor sale insolite, precum căutarea cu ajutorul unui felinar, în plină zi, a unui om sau replicilor deconcertante, de tipul „câte lucruri de care nu am nevoie” (remarcă făcută într-o piaţă cu mărfuri). Diogene poate fi gândit ca simbolul personajului incomod, un fel de nebun al târgului, spirit ironic până la sarcasm, omul care ia în derâdere obişnuinţele dar mai ales defectele concitadinilor: „se minuna că gramaticienii cercetează nenorocirile lui Ulise, dar ignoră propriile lor nenorociri; că muzicanţii îşi acordă strunele lirei, lăsând dezacordate simţămintele din sufletul lor; că astronomii privesc la Soare şi Lună, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor; că oratorii în discursurile lor fac mult caz de dreptate, dar n-o practică niciodată, sau că avarii critică banul, în timp ce-l îndrăgesc peste măsură.”[5] Ajuns dascăl al copiilor unor oameni înstăriţi, Diogene i-a învăţat să-şi poarte singuri de grijă, să se mulţumească cu un mod simplu de a trăi: „(…) să-şi taie părul scurt, să nu poarte podoabe, să umble uşor îmbrăcaţi, cu picioarele goale, tăcuţi şi să privească înaintea lor pe stradă.” Dincolo de „exotismul” său comportamental său, Diogene ne oferă cel puţin două lecţii importante: una a simplităţii – „Repeta mereu cu glas tare că zeii au dat oamenilor posibilitatea de a trăi uşor, dar că acest lucru a rămas ascuns acestora din cauză că ei râvnesc la prăjituri cu miere, mirodenii şi altele” iar cealaltă, a refuzului prejudecăţilor şi totodată a relativizării moravurilor unei societăţi degenerate moral.

Istoria plăcerii continuă…


[1] Aristip din Cirene (435-350 î.Hr.) – interlocutor al lui Socrate, primul dintre urmaşii acestuia care a luat plată pentru lecţiile sale. Cunoscutul biograf grec Diogenes Laertios, în lucrarea Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, lasă un portret memorabil al lui Aristip, înfăţişându-l ca un hedonist bogat, risipitor şi extravagant. Răspunsurile pe care le dă interlocutorilor în diferite contexte trădează un spirit ludic, un personaj aproape burlesc: „Lucru grav nu este să intri înăuntru (în casa unei curtezane), ci să nu mai poţi ieşi” sau (fugind de insulta cuiva): „…după cum tu ai dreptul să spui cuvinte urâte, tot aşa am şi eu dreptul să nu le ascult” ş.a.

[2] Diogene din Sinope (400-325 î.Hr.) – întemeitorul şcolii cinice, autor de epistole, dialoguri şi tragedii astăzi pierdute, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii adulte la Atena şi probabil în Corint. Se poate să fi fost elevul lui Antistene, însă importanţa pe care o au cinicii în filosofie le-a fost conferită de propria sa viaţă şi influenţă. Conform învăţăturii pe care o preda, calea dreaptă în viaţă este de a avea nevoile cele mai simple cu putinţă şi a le satisface în modul cel mai direct. În particular, tot ceea ce este natural este onorabil şi decent, putând fi săvârşit în public fără nici o ruşine. Convenţiile contrare caracterului lor public trebuie ignorate. Etica lui Diogene întruchipează nu numai un ideal al „autosuficienţei”, atins prin „simplitate” şi autodisciplină riguroasă, ci, mai mult, o filosofie a autostăpânirii, generată de un dispreţ sănătos pentru propriile plăceri şi dureri, şi mai ales de opoziţia sau desconsiderarea „sfruntată” a convenţiilor şi ierarhiilor unei societăţi considerate corupte.

[3] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere C.I. Balmuş, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp.108-117.

[4] Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.88.

[5] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere C.I. Balmuş, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp.198-213.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s