INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DISCURSULUI MORAL

I. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

1. ETICA = (la nivelul simţului comun) desemnează ANSAMBLUL DE STANDARDE (PRINCIPII) ÎN RAPORT CU CARE UN GRUP SAU O COMUNITATE UMANĂ DECID SĂ-ŞI REGLEZE COMPORTAMENTUL (spre a deosebi ceea ce este legitim sau acceptabil (bun) în urmărirea scopurilor de ceea ce nu este astfel). Exemple „etica medicală”, „etica afacerilor”, „etica/morala creştină” etc.

2. ETICA (FILOSOFIA PRACTICĂ) = (la nivelul limbajului filosofic, deşi în strânsă legătură cu accepţia cotidiană) studiu teoretic care vizează: PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ŞI CONCEPTELE DE BAZĂ CE SE REGĂSESC SAU AR TREBUI SĂ SE REGĂSEASCĂ ÎN ORICE DOMENIU PARTICULAR AL GÂNDIRII ŞI AL ACTIVITĂŢII UMANE; PROBLEMA JUSTIFICĂRII MODURILOR DE COMPORTARE ŞI ACŢIUNE CARE DETERMINĂ PRACTICA VIEŢII UMANE (INDIVIDUALE ŞI COLECTIVE).

Termenul etică provine din limba greacăηθος – şi desemnează caracter, mod habitual de viaţă, cutumă, obicei, morav/moravuri, comportament

Exemplu: Ethosul este daimonul interior al omului (Heraclit din Efes)

το εθωa avea obiceiul, a obişnui

ηθιχοςceea ce priveşte moravurile

ηθικήmorală, moralitate, etică

Termenul morală provine din limba latină şi are ca rădăcină cuvântul mos, mores morav, obicei, datină, obişnuinţă.

Într-o accepţie clasică, etica reprezintă TEORIA MORALEI, ştiinţa ethos-ului adică ştiinţa axată pe cercetarea moravurilor.

Morala are cel puţin trei sensuri:

conduită şi comportament social, acte şi fapte morale;

relaţii morale;

norme, valori, principii, idei, convingeri, teorii, idealuri, sentimente morale.

Morala include:

(a). o dimensiune exterioară/obiectivăexigenţele grupului şi ale societăţii faţă de indivizi (pentru a exista o ordine socială, bazată pe cooperarea indivizilor în respectarea unui sistem de valori, norme şi principii morale);

şi

(b). una interioară/subiectivăasimilarea şi interiorizarea normelor, valorilor şi principiilor, asumarea acestora ca model de conduită, în vederea unei integrări optime în societate.

Primul gânditor care a folosit termenul „etică” este Aristotel (sec. IV î. Hr.), termen pe care l-a derivat din ethos în înţelesul de ştiinţă/teorie a moralei.

Lucrarea Etica Nicomahică este un adevărat manual de etică, domeniu considerat de Aristotel ca făcând parte din categoria activităţilor practice.

Pentru Aristotel scopul suprem al oricărui efort uman este atingerea stării de fericire (eudaimonia); este ceea ce „se caută mereu în sine, şi nu niciodată de dragul altuia”.

În accepţia sa de ştiinţă, etica s-a impus ulterior prin contribuţiile filosofilor greci şi latini: Socrate, Zenon, Cleante, Chrysip, Epictet, Seneca, Marcus Aurelius.

Socrate este cel care a întemeiat autonomia moralei, bazată pe cunoaşterea de sine, ridicând etica de la nivelul înţelepciunii populare la nivelul filosofic al tratării conceptuale. Omul este pentru Socrate creator de valori etice, având ca model valorile eterne: prietenia, curajul, virtutea, cinstea, puritatea etc.

Pentru stoici, etica ocupa un loc bine determinat în cadrul unui sistem care mai conţinea fizica şi logica. Stoicii au cultivat o „morală de eroi”, cu apel la raţiune şi eliberarea de patimi, la răbdare, renunţare şi virtute sublimă. Este celebră în acest sens deviza pusă în circulaţie de Epictet: „sustine et abstine!” („rabdă şi stăpâneşte-te!”).

Aprecierea comportamentului din perspectiva moralităţii constituie apanajul exclusiv uman (animalele nu pot fi judecate din acest punct de vedere).

Pentru ca un comportament să poată fi apreciat din perspectiva moralităţii el trebuie să satisfacă următoarele condiţii:

–          să fie o acţiune iniţiată şi desfăşurată de un om;

–          omul să aibă posibilitatea de a alege liber între o acţiune sau alta;

–          alegerea să aibă la bază o serie de reguli sau principii care descriu situaţia sau contextul alegerii.

2. DIRECŢII TEORETICE ÎN ETICĂ

2.1. Discursul etic se poate orienta către DEFINIREA ANSAMBLULUI DE PRINCIPII, VIRTUŢI ŞI ATITUDINI RECUNOSCUTE DE COMUNITATE.

Aceste principii nu sunt primordial filosofice (teoretice), fiecare om poate să-şi ridice problema acestor valori, devenind astfel un filosof al moralei; principiile, virtuţile au o finalitate practică

Exemple: orice critică a eticii creştine; investigarea oricărei teorii morale inventate şi modificate apoi de către alţi filosofi (de exemplu: teoria utilitarismului, cel mai amplu discutată, analizată şi criticată astăzi).

2.2. Discursul etic poate urmări PROBLEMA JUSTIFICĂRII REGULILOR/ LEGILOR/ PRINCIPIILOR MORALE

Sunt regulile morale arbitrare, insituite şi susţinute după bunul plac al unei autorităţi capricioase?

De exemplu: susţinerea principiului confidenţialităţii a tot ceea ce pacientul îi spune medicului în cabinetul de consultaţii se bazează pe argumente precum acela că în acest fel pacientul dobândeşte mai multă încredere, fiind încurajat să ofere mai multe informaţii ce vor duce ulterior la stabilirea unui diagnostic real. Scopul respectării acestui principiu moral este dat de subsumarea lui unui scop recunoscut al medicinei: prevenirea şi vindecarea bolilor.

2.3. Demersul etic poate să se orienteze mai puţin către conţinuturi, şi mai mult către FORMA LOGICĂ A MORALEI

Exemple de astfel de abordări:

(a). problema obiectivităţii sau a subiectivităţii judecăţilor morale;

(b). problema relaţiei logice dintre credinţele morale şi cele factuale (eroarea naturalistă = deducerea unei concluzii despre ceea ce trebuie să fie din premise care se referă numai la ceea ce este, sau invers; G.E. Moore (în lucrarea Principia Ethica, 1903) a folosit prima dată această formulare pentru a semnala eroarea de natură logică.

O astfel de abordare nu vizează deloc conţinutul unei forme particulare de viaţă morală (reală sau imaginară), ci REGULILE LOGICE GENERALE ALE ORICĂREI MORALE SAU ALE ORICĂREI ARGUMENTĂRI MORALE (indiferent de ceea ce susţine sau condamnă aceasta).

2.3. reprezintă o abordare METAETICĂ – care precedă din punct de vedere logic discursul eticii normative: înainte de a şti dacă credinţele morale sunt obiective sau depind de judecăţile personale ale celor ce le împărtăşesc, trebuie să afli:

ce formă de argumentare este potrivită pentru susţinerea sau respingerea unei credinţe morale date sau

dacă este sau nu posibilă o argumentare raţională în chestiuni de morală.

Autori: G.E. Moore (Principia Ethica), Richard Mervyn Hare (Limbajul moralei, Libertate şi raţiune, Judecata morală)

2.1. şi 2.2. sunt orientări care se înscriu în ceea ce poate fi numit ETICA NORMATIVĂ = INVESTIGAREA CONŢINUTULUI PRINCIPIILOR ŞI VIRTUŢILOR MORALE ŞI JUSTIFICAREA LOR PRIN RAPORTARE LA CONDIŢIA UMANĂ

Exemple de filosofi al căror discurs se situează în această categorie a eticii normative: Aristotel(Etica nicomahică), Toma de Aquino(Summa Theologiae), Baruch Spinoza (Etica demonstrată în mod geometric), Thomas Hobbes (Leviathan), David Hume (Cercetare asupra intelectului omenesc), Immanuel Kant (Bazele metafizicii moravurilor, Critica raţiunii practice), J.S. Mill (Utilitarianism).

Drept invitaţie la reflecţie, consider oportună evocarea câtorva fragmente dintr-o lucrare de o deosebită profunzime, Minima moralia (Editura Cartea Românească, 1988), scrisă de unul dintre intelectualii de prestigiu ai culturii româneşti actuale, Andrei Pleşu:

„(…) singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi‑o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr‑o nedemolabilă auto‑complezenţă. Trăim într‑o inflaţie barocă a competenţei morale, într‑o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L’enfer c’est les autres — părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous‑mêmes.

(…) să amintim, în treacăt, minimala distincţie între etică şi morală, o distincţie de care noi înşine, în rândurile de mai sus, n‑am ţinut, riguros, seama: etica are conotaţia unei rubrici academice şi, ca atare, poate face obiectul unei profesionalizări savante. Morala e aspectul circumstanţial al eticii, etică particulară, prelucrare subiectivă a moralităţii generice (Sittlichkeit) de care se ocupă etica.”

„Etica însăşi e o „ştiinţă“ oarecum paradoxală, un amestec neobişnuit de contingenţă şi universalitate, vizând mai curând înţelepciunea (phrónesis) decât ştiinţa propriu‑zisă. În etică nu se poate geometriza. Discursul ei ezită ameţitor între febra aspră a vieţii şi efortul ordonator al conştiinţei, între imprevizibil şi ordine, între nemijlocirea imperativă a actului şi medierea răbdătoare a reflectării sale. Etica ne confruntă neîncetat cu un complicat amestec al legii cu nelegiferabilul. Mişcarea ei uneşte într‑o singură traiectorie spiritul critic cu iertarea, sentinţa rece a absolutului cu o universală adiere de toleranţă.”

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s