Are viaţa un sens?

Se întâmplă ca uneori, în momentele de răgaz şi sinceritate faţă de noi înşine, să ne adresăm retoric interogaţii de genul: De ce exist?, Care este scopul vieţii mele?, sau întrebarea de mai amplă generalitate: Are viaţa vreun sens? Întrebarea referitoare la sensul vieţii este o întrebare esenţială iar dificultatea formulării unui răspuns elocvent ne livrează perplexităţii.

Este necesară o prealabilă clarificare conceptuală: ce înţelegem prin „existenţă” şi prin „sens”? În general, prin existenţă înţelegem modul de a fi specific omului, diferenţiat de alte tipuri de fiinţare, precum animalitatea. Dacă este să ne amintim de distincţia heideggeriană dintre tipurile de fiinţare, omul are privilegiul unic de a exista (care înglobează în el capacitatea de interogaţie asupra propriului sens), în timp ce animalele au drept specific simpla trăire sau vieţuire (o modalitate „sărăcită” sau săracă în privinţa fiinţării). În al doilea rând, „sensul” poate să reprezinte fie scopul, fie caracterul raţional al unei situaţii, altfel spus: fie destinaţia, fie itinerariul însuşi (drumul către…). Sensul vieţii poate fi conceput, pe scurt şi cu riscurile de rigoare, drept împlinirea tuturor posibilităţilor de care este capabilă existenţa umană.

Problema sensului vieţii → problemă filosofică importantă = ridică o serie de interogaţii complementare:

– despre ce sens vorbim: individual sau colectiv?

la sensul cărei vieţi ne referim: sensul vieţii actuale, sau sensul vieţii viitoare (perspectivă asumată de religie)?

– este sensul ceva dat, prestabilit sau se creează pe parcurs, ca o consecinţă a actelor şi alegerilor noastre (problema determinării şi a liberului arbitru)?

Filosofii au conceput răspunsuri distincte la această interogaţie. Exemplificări:

– filosoful grec Epicur [341-270 î.Hr., filosof hedonist, de la term. gr. hedone = plăcere]→ sensul vieţii rezidă în căutarea fericirii sau a plăcerii (ca noţiuni complementare, chiar suprapuse), dar mai ales în atingerea ataraxiei (liniştirea sufletului) – înţelegerea limitelor vieţii şi eliminarea fricii de moarte; distincţia dintre plăceri katastematice (plăceri stabile, durabile, ce pot fi prelungite) şi plăcerile kinematice (plăceri senzoriale trecătoare)

– filosoful grec Socrate [470-399 î.Hr.] → sensul vieţii rezidă în căutarea înţelepciunii: acceptarea destinului şi depăşirea fricii de moarte

– filosoful austriac Ludwig Wittgenstein [1889-1951] → sensul vieţii este inexprimabil = lipsa de sens a întrebărilor ce privesc sensul vieţii (nu satisfac criteriul verificării lor în experienţă)

– filosoful german Immanuel Kant [1724-1804] → sensul vieţii constă în căutarea raţională a fericirii (justificarea morală a acţiunilor orientate spre atingerea fericirii)

– filosoful german Friedrich Nietzsche [1844-1900] → sensul vieţii rezultă din eterna reîntoarcere a identicului (tot ceea ce individul experimentează în această viaţă a fost şi va mai fi, acceptarea destinuluiamor fati – fiind singura opţiune consolatoare)

– pentru filosoful român Lucian Blaga [1895-1961] → sensul vieţii rezidă în destinul creator al omului, înzestrarea unică în ansamblul fiinţării de a produce obiecte culturale: opere de artă, simboluri, valori – un univers aparte care îl înscrie pe om în orizontul privilegiat al misterului, sustras prizonieratului existenţei imediate, la care este condamnată animalitatea, acel hic et nunc dictat de instinctul întipărit în specie.

– filosoful român Constantin Noica [1909-1988] → sensul vieţii: cultura excelenţei, a performanţei individuale (logică a părţii, a individualului – logica lui Hermes, opusă dezarmantei logici a întregului – logica lui Ares); omul dă sens vieţii sale numai în măsura în care, ca individ, reuşeşte să cuprindă în înţelegere un întreg orizont al valorilor (generalul care „coboară”, descinde în particular).

– filosoful francez Albert Camus [1913-1960]→ sensul vieţii rezultă din conştientizarea tragică a absurdului existenţei, din efortul sisific al omului de a înţelege o lume caracterizată prin iraţionalitate (divorţul dintre lume şi spiritul uman)

– filosoful francez Jean Paul Sartre [1905-1980] → sensul vieţii este consecinţa libertăţii absolute cu care este înzestrat omul: existenţa umană precedă esenţa în sensul că omul se iveşte în lume (este aruncat/abandonat în lume), fără a avea o natură proprie prestabilită (nu este încă nimic, el este nedefinibil/doar un proiect, o sumă de posibilităţi nesfârşite), apoi el se defineşte, în virtutea libertăţii absolute care îi este specifică

– filosoful american Robert Nozick [1938-2002] → problema sensului vieţii este corelată cu problema limitelor existenţei: a da sens vieţii = a transcende (depăşi) limitele existenţei individuale (a produce ceva ce rezistă dispariţiei fizice a persoanei, de exemplu: copiii, dar şi rezultate ale eforturilor puse în serviciul adevărului, dreptăţii, frumosului).

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s