Demnitatea omului (Giovanni Pico della Mirandola)

(A). Fragment de text:

„Părintele Dumnezeu, supremul arhitect, construise deja, după legile tainicei înţelepciuni, această casă a lumii, pe care o vedem, prea măreţ templu al dumnezeirii… Dar, după terminarea lucrării, făuritorul dorea să existe cineva care să cerceteze cu atenţie înţelesul unei atât de mari înfăptuiri, să-i îndrăgească frumuseţea, să-i admire măreţia. Din această cauză, după ce toate celelalte lucruri au fost duse la capăt…s-a gândit în sfârşit să creeze omul. Dar, printre arhetipuri nu mai avea vreunul după care să plăsmuiască un nou neam; nici printre bogăţii nu mai avea vreunul în care să şadă acest contemplator al Universului. Toate erau deja pline… Preabunul creator a hotărât ca acela căruia nu mai putea să-i dea nimic propriu, să aibă ceva comun, dar cu toate acestea să fie deosebit de fiecare în parte… Aşadar a conceput omul, şi aşezându-l în centru Universului, i-a vorbit astfel: „O, Adame! Nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru că acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care tu însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărârea ta… Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă, în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma în care tu însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus, ce sunt divine” (Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), Despre demnitatea omului)

(B). Sugestii pentru comentariu:

În definirea omului, filosofia Renaşterii[1] nu face abstracţie în totalitate de concepţia teologică asupra universului. Concepţia lui Giovanni Pico della Mirandola încearcă să concilieze două tendinţe consacrate în spiritualitatea europeană: filosofia lui Platon şi aceea a lui Aristotel. El este apropiat de grupul de filosofi al lui Marsilio Ficino[2]. Reprezentant al Renaşterii, Pico îşi asumă sarcina de a regândi filosofic omul.

Fragmentul din manual face parte din lucrarea De hominis dignitate (1486), tradusă în limba română sub titlul Despre demnitatea omului, o lucrare-manifest a Renaşterii italiene. În partea introductivă, Pico se referă la actul creaţiei universului (lumii) de către Dumnezeu şi, mai ales, la crearea omului. Dumnezeu este numit “supremul arhitect”, care a construit, după legile înţelepciunii, această “casă a lumii”, care este universul. Dându-şi seama că această lume nu are niciun sens dacă nu este nicio fiinţă care să cerceteze cu atenţie înţelesul unei atât de mari înfăptuiri, să-i îndrăgească frumuseţea, să-i admire măreţia, Dumnezeu a creat omul. Însă, neavând un model (arhetip), i-a dat o înfăţişare care să nu semene cu a celorlalte vieţuitoare. Aşadar, Dumnezeu a conceput omul ca pe o “lucrare” cu un aspect care nu îl diferenţiază de divinitate şi, aşezându-l în “centrul Universului”, i-a ţinut un discurs despre menirea lui în lume.

Această modalitate de a defini omul este specifică epocii Renaşterii şi constă dintr-o serie de teze şi antiteze, de calităţi şi defecte pe care le are omul. Spre deosebire de scolastica medievală, Pico della Mirandola îi “oferă” omului şansa de a deveni el însuşi, prin propriile sale eforturi: “Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca, singur, să te înfăţişezi în forma pe care, tu însuţi, o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi la cele de jos ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus ce sunt divine.”

“Aprecierile” pe care le face Dumnezeu despre ceea ce va fi omul (poziţia sa în ansamblul creaţiei) reprezintă un adevărat portret al condiţiei umane. Aşadar, prin propria sa activitate, omul poate renaşte şi aspira spre dumnezeire sau, dimpotrivă, datorită greşelilor sale, se poate situa în afara umanului, alături de animale.

(C). Schiţă interpretativă:

Demnitatea omului => rezultatul/consecinţa acţiunii sale libere

CREAŢIA = “casă a lumii”, “preamăreţ templu al dumnezeirii” = opera “supremului arhitect”.

Odată lumea creată → Dumnezeu îl face pe OM, căruia îi dă un scop aparte = fiinţă capabilă să înţeleagă, să iubească frumuseţea lumii şi să-i admire măreţia.

Epuizarea arhetipurilor (tipare fixe, modele ale creaţiei) → omului nu i s-a dat “nimic propriu” = fiinţă atipică (deosebită de restul creaţiei) şi (într-o primă instanţă) deopotrivă atopică (lipsită de loc).

DEMNITATEA OMULUI REZULTĂ DIN LIBERTATEA LUI:

–          aparent: ca şi celelalte făpturi;

–          real: dându-i-se putinţa să-şi ofere propriile determinări şi limite;

–          ceresc/pământesc, muritor/nemuritor, decădere/înălţare.

Omul = propriu-i sculptor


[1] Renaştere – mişcare social-culturală europeană caracterizată printr-o resuscitare a umanismului antic (lat. humanusomenesc; orientare culturală ce situează în centru omul, împotriva supremaţiei teologiei medievale, care proslăvea atotputernicia divină şi proclama nimicnicia omului), prin redescoperirea valorilor antichităţii, ca un nou mod de înţelegere şi receptare a culturii clasice, greco-romane. Îndreptată împotriva dogmatismului scolastic (lat. skhole – şcoală) din Evul Mediu (o adevărată ruptură în evoluţia ideilor şi doctrinelor), Renaşterea afirma „descoperirea lumii” – efort de cucerire şi cunoaştere ştiinţifică a naturii şi „descoperirea omului” – tradusă prin ideea de perfectibilitate şi înnobilare spirituală a acestuia. Renaşterea a promovat idealul unui „om universal” (uomo universale), personalitate enciclopedică, înzestrată cu libertate şi autonomie spirituală, întruchiparea unui nou ideal de umanitate. În lucrarea sa Vieţile arhitecţilor, pictorilor şi sculptorilor, Giorgio Vasari (1511-1574) menţionase deja o „renaştere a artelor” (rinascita) pe care el o opune manierei gotice, barbariei artistice din epoca post-antică. Pentru prima oară în 1860 Jacob Burckhardt insistă asupra „Renaşterii” pe care o vede epocă a istoriei civilizaţiei şi artelor. Cuvântul francez pe care îl foloseşte va fi tradus în italiană sub forma Rinascimento.

[2] Marsilio Ficino (1433-1499), umanist italian, iniţiatorul aşa-numitei Academii platonice din Florenţa (1459), autor al unor traduceri valoroase în limba latină ale operelor lui Platon şi ale neoplatonicienilor.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s