Jean Jacques Rousseau – comentarii, interpretări…

„Dacă Rousseau ne înfăţişează ‹‹povestea›› vieţii sale, în amănuntele cele mai intime [în Confesiuni], îndrăznind să facă ceea ce nimeni nu făcuse încă înaintea lui, aceasta nu constituie de fapt decât o demonstraţie vie a propriei doctrine: revendicarea drepturilor legitime ale naturii şi ale inimii. Nu e primul care a vorbit de aceste lucruri, despre cunoaşterea naturii şi valoarea umană a sentimentului. Dar cuvintele rostite în această privinţă au o vibraţie cu totul aparte, semnificaţia unui apel patetic care nu este fructul unor speculaţii abstracte în problema adevărului şi fericirii, cât mai ales al unei experienţe de viaţă trăite cu o intensitate unică.” (Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.267).

„Filosofia lui Rousseau este expresia fidelă a experienţei de viaţă şi a frământărilor care au agitat conştiinţa omului. De fapt, mai mult decât oricând, secolul al XVIII-lea a înţeles sensul şi necesitatea acestei legături filosof-om. Rousseau a protesta totuşi; nu a voit să fie considerat ca făcând parte din tagma filosofilor; le reproşează orgoliul şi dogmatismul care se ascunde uneori chiar sub masca unui pretins scepticism… Dacă prin întâmplare un filosof ar descoperi adevărul, ceilalţi nu i-ar acorda nici un interes. Fiecare ştie de fapt că sistemul său nu e mai bine întemeiat decât celelalte; dar îl susţine cu încăpăţânare pentru că e al lui. Nu există nici unul care, ştiind ce e adevărul şi ce e minciuna, să nu prefere minciuna pe care el a descoperit-o adevărului descoperit de un altul…”(Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.270-71).

„… Rousseau trăieşte cu ardoare nevoia de a veni în apărarea noului, a adevărului care-şi croia cu greutate loc în conştiinţa oamenilor. Dar limbajul său e diferit; este acela al unei conştiinţe care trăieşte problemele, care nu se mulţumeşte cu meditaţiile abstracte, riguroase, proprii inteligenţelor speculative. Convingerile sale îi antrenează întreaga fiinţă, trădând prezenţa permanentă a unei vibraţii intense, a unei veritabile drame interioare ale cărei implicaţii se răsfrâng cu excepţională tărie şi forţă de convingere în întreaga operă. Nu raţiunea rece, calculată, va fi invocată în apărarea convingerilor sale, ci autoritatea conştiinţei: <<Conştiinţă! Conştiinţă! – declară patetic în La profession de foi du vicaire Savoyard – instinct divin, nemuritor şi voce cerească; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi răului, care îl faci pe om asemenea lui Dumnezeu, tu reprezinţi excelenţa naturii sale şi moralitatea acţiunilor sale; fără tine nu simt nimic din ceea ce m-ar putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii>>.”(Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.271).

„Făcând apologia conştiinţei, Rousseau nu înţelege aşadar să lovească în raţiunea umană pentru a preamări instinctul animal; identificarea conştiinţei cu un instinct divin nu e decât o metaforă destinată a sublinia superioritatea unei facultăţi de cunoaştere a obiectului, care procedează direct, intuitiv, evitând erorile şi iluziile ce pot proveni din modul de activitate propriu intelectului discursiv.” (Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.271).

„Rousseau preconizează restaurarea condiţiilor <<naturale>>, orientarea conştiinţei morale şi a progresului social spre un ideal retrospectiv. Teza susţinută în primul răspuns dat Academiei din Dijon (1749) va fi reluată şi dezvoltată cu amploare în cuprinsul celui de-al doilea răspuns dat aceleiaşi Academii, în celebrul Discours sur l’origine et les fondements de l’inegalite parmi les hommes (1754). Lucrarea ne oferă cel mai sugestiv şi mai complet tablou al acelei stări primordiale în care omul ar fi cunoscut fericirea deplină, starea naturală. Lipsurilor şi suferinţelor ce apasă asupra omului civilizat le opune imaginea beatitudinii cunoscute de primele fiinţe umane. La început, omul a fost asemenea unui animal viguros, plin de viaţă şi lipsit de griji, trăind izolat, ca toate celelalte animale. Dotat cu inteligenţă, a inventat limbajul; îşi fac apariţia forme rudimentare de organizare socială, familia în primul rând, roade nu numai ale unor trebuinţe biologice, ci şi ale unei conştiinţe morale elementare. Până acum i s-au oferit omului toate condiţiile pentru a fi liber şi fericit. A avut însă, la un moment dat, dorinţa nesăbuită de a poseda mai mult; şi-a făcut îmbrăcăminte, şi-a construit colibe, cei plini de iniţiativă au găsit imitatori… Şi Rousseau ne înfăţişează treptele unei evoluţii pe care ar fi parcurs-o omenirea în procesul ei de decădere morală. Punctul decisiv în această evoluţie l-a constituit apariţia proprietăţii, sursa tuturor relelor, în aceasta constând originea inegalităţii dintre oameni, a belşugului în care huzureşte o categorie, a mizeriei pentru ceilalţi, precum şi a despotismului.” (Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.276).

„Civilizaţia l-a corupt pe om. Educaţia pe care o primeşte nu face decât să întreţină şi să agraveze această stare de corupţie. Să-i arătăm viciile de care suferă, cauzele lor, dar şi remediile naturale. (…) Rousseau năzuieşte la o reformă morală care să ducă la ameliorarea societăţii…” (Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.277).

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s