Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) – repere bio-bibliografice

  • se naşte la Geneva, la 28 iunie 1712; mama sa moare, la puţin timp după naşterea sa; este abandonat de tatăl său, Isaac Rousseau, ceasornicar şi profesor de dans; de educaţia sa se ocupă mai întâi o soră şi apoi un unchi.
  • îşi câştigă faima în 1750 când scrie, ca răspuns la o problemă propusă de Academia din Dijon, un eseu[1] cu care obţine premiul oferit: „Are reevaluarea artelor şi ştiinţelor un efect purificator asupra moravurilor?„. De pe o poziţie negativă, susţinută cu patimă, Rousseau arată că societatea preţuieşte intelectul şi isteţimea, dar nu şi bunătatea. „Sunt o mie de premii pentru discursuri bune şi nici unul pentru fapte bune… Avem fizicieni, geometri, chimişti, astro­nomi, poeţi, muzicieni şi pictori, (…) dar nu mai avem cetăţeni printre noi.” Ideile de virtute şi de cetăţean vor constitui preocupări de-a lungul întregii sale cariere, desfăşurate atât în Franţa, cât şi în Anglia.
  • în 1753, participă din nou la concursul Academiei din Dijon, de data aceasta fără succes. Rezultatul eforturilor sale se va concretiza însă într-o lucrare la fel de cunoscută, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni[2]. Rousseau a descris starea naturală. Potrivit lui Rousseau, în stadiul cel mai primitiv omul era sălbatic, dar nu şi pră­dător. El se caracteriza prin sentimente naturale (două principii anterioare raţiunii): conservarea propriei vieţi (grija pentru propria bunăstare) şi simpatia faţă de semeni (repulsia sau aversiunea faţă de suferinţa celorlalţi). Omul acestei epoci idilice, „bunul sălbatic” nu este nici nespus de fericit, dar nici nenorocit, pentru că numai artificiile unei societăţi civilizate pot produce temerile, neliniştile, speranţele şi ambiţiile care dau naştere nenorocirii. Mai mult decât atât, într-o astfel de stare originară, nu există nici dominaţie nici servitute. Uneori, oamenii se adună în grupuri şi formează „asociaţii libere” pentru scopuri specifice. Acest fapt duce la apariţia vieţii de familie, a raporturilor de vecinătate. Se dezvoltă de asemenea înţele­gerea, principiile morale şi un simţ al bunăstării comune. Această stare de convieţuire neformală sau societate naturală a fost perioada cea mai bună în istoria omenirii. Însă ea nu putea rezista. O dată cu apariţia diferitelor meşteşuguri, omul a câştigat în civilizaţie dar şi-a pierdut umanitatea. Proprietatea privată a devenit importantă. Oamenii căutau să agonisească lucruri şi să-şi crească proprietatea, să obţină ajutor şi protecţie de la alţii, să domine şi să accepte dominare. Omul îşi pierduse inocenţa. Vremurile bune au dispărut pentru totdeauna. În această situaţie jalnică, punctată de conflicte şi calamităţi, omul a căutat să-şi găsească securitatea făcând un contract de guvernare civică. În Discurs, Rousseau consideră că acest contract era „vândut celorlalţi de cei bogaţi şi puternici. Era un caz de uzurpare, deştept şi ipocrit. Contractul punea „cătuşe noi săracilor şi dădea puteri noi bogaţilor distrugând libertatea naturală şi împământenind pentru tot­deauna legea proprietăţii şi a inegalităţii.” Pentru cei mai mulţi dintre oameni, noua ordine era la fel de rea precum cea veche.
  • În 1762 Rousseau scrie Contractul social. Acum lucrurile sunau oarecum diferit. Contractul, crede Rousseau, a fost în beneficiul omului; apariţia statului a reprezentat o îmbunătăţire însemnată a concepţiilor de trai faţă de starea naturală. În ce a constat schimbarea în concepţia lui Rousseau? (1) Contractul nu mai era considerat pur şi simplu ca un fapt istoric – un târg prost făcut de strămoşii noştri; el a dobândit di­mensiuni ipotetice şi morale. Acum problema centrală era următoarea: ce face ca un contract să fie legitim? în ce condiţii era omul sub a formă de guvernământ?(2) Rousseau descoperise conceptul de Voinţă Generală. Aceasta constituie un mijloc prin care omul se uneşte cu ceilalţi, păstrându-şi în acelaşi timp propria libertate. Individul se supune guvernării, dar atâta timp cât guvernarea reprezintă Voinţa Generală el rămâne la fel de liber ca înainte. Conceptul de Voinţă Generală îi permite lui Rousseau să treacă peste avantajele burgheze pe care interesul egoist le-ar cere într-un contract social, ajungând la o concepţie ideală despre o societate care depăşeşte în virtute chiar şi cele mai bune perioade ale stării naturale imaginate de Rousseau. Aşadar, puterea supremă este Voinţa Generală. Ea nu oferă nici o garanţie supuşilor, nu recunoaşte nici un fel de drepturi definitive şi nu e constrânsă prin dispoziţii constituţionale. Voinţa Generală exprimă ceea ce este mai bine pentru societate ca întreg. Este ceea ce rezultă atunci când membrii unei societăţi au ţeluri comune în loc de interese personale sau de grup. Guvernul popular sau legea majorităţilor reflec­tă cel mai bine Voinţa Generală. „Luaţi din aceste voinţe asemănătoare plusurile şi minusurile care se anulează reciproc, şi Voinţa Generală va rămâne ca sumă a acestor diferenţe.” Totuşi, Voinţa Generală nu este pur şi simplu „voinţa tuturor”, pentru că întrucât în acţiune indivizii se conduc numai după avantajele personale, atunci acel egoism care este numeric majoritar va decide. Dar atunci exprimarea Voinţei Generale poate fi zădărnicită. Cu toate acestea, individul trebuie să accepte punctul de vedere majoritar, ca expresia însăşi a Voinţei Generale. Atunci când „opinia contrară opiniei mele predomină, asta dovedeşte nici mai mult nici mai puţin că eu am greşit, şi că ceea ce eu am crezut a fi Voinţă Generală nu era aşa”. Modalitatea constă în a căuta să exprimi Voinţa Generală şi să i te supui o dată ce-a fost exprimată. Suveranul, prin ceea ce este, este întot­deauna ceea ce ar trebui să fie. Datoria cea mai înaltă a indivizilor constă în supunerea faţă de cerinţele colective la a căror constituire ei înşişi au contribuit. Dincolo de vocea poporului nu mai există nimic alt­ceva. „Opinia cea mai generală este întotdeauna şi cea mai dreaptă”, „vocea poporului este de fapt vocea lui Dumnezeu”. În mod sigur cele mai măreţe acte de virtute au fost produse de patriotism. Mult mai evi­dent decât Platon şi Aristotel, Rousseau a tratat ca sinonime expresiile „om bun” şi „cetăţean bun”.

„Dacă şi eu am un cuvânt de spus în exprimarea Voinţei Generale, atunci nu voi putea spune că ţara mea are dreptate sau că a greşit, ci numai că ţara mea are întotdeauna dreptate. Când mă supun Voinţei Generale, mă supun unui spirit social la care eu însumi contribui. Am fost crescut în spiritul unei moralităţi superioare – aflată deasupra impulsurilor personale şi a ţelurilor imediate. Moralitatea mea este atât creativă cât şi ascultătoare. Sunt şi împlinit şi disciplinat atunci când realizez cerinţele societăţii.” „Corpul politic… este o fiinţă morală, care posedă o voinţă, şi această voinţă generală, care tinde întotdeauna la menţinerea şi bunăstarea întregului şi a fiecărei părţi, care este sursa legilor şi care oferă pentru toţi membrii statului reguli în relaţiile lor unii cu alţii şi cu el, este temeiul a ceea ce este drept sau nedrept.”

Rousseau a descris pe larg instituţiile economice şi religioase ale unui stat democratic. în aprecierea lor, el s-a ghidat după următorul principiu comprehensiv: „Tot ceea ce distruge unitatea socială este lipsit de valoare; toate instituţiile care pun individul în contradicţie cu el însuşi sunt lipsite de valoare”. Pentru Rousseau cele două ţeluri gemene – ale statului drept şi ale omului drept – sunt îndeplinite într-o democraţie reală, pentru că în democraţie Voinţa Generală are cele mai bune şanse de a se cristaliza.


[1] Discours sur les sciences et les artes – cunoscut ca Primul discurs – în care Rousseau îşi expune concepţia care avea să fie dezvoltată mai târziu: artele şi ştiinţele nu au contribuit nici la virtutea, nici la fericirea fiinţelor umane, ci dimpotrivă, au generat distrugere şi corupţie.

[2] Discours sur l’origine et les fondements de l’inegalite parmi les hommes – cunoscut ca al Doilea discurs – publicat în 1755; în acest eseu, Rousseau argumentează că neajunsurile naturii umane au la origine societatea, şi că în starea naturală viaţa este liberă şi independentă, sănătoasă, fericită şi inocentă. Oamenii sunt înzestraţi de la natură cu sentimentul milei pe care raţiunea, pe măsură ce se dezvoltă, îl sufocă.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

2 comentarii la “Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) – repere bio-bibliografice

  1. Iullia spune:

    O analiză foarte bună.
    Rousseau a fost cel care a dat o definiție noțiunii de „națiunea stat” prin conceptul -: „voința generală”.

    • Mulțumesc! Textele lui Rousseau pot fi resemnificate. La origine, voința generală reprezintă modul prin care se întemeiază/legitimează puterea politică (în baza contractului social). Rousseau dă o replică autorității legitimate religios/divin, fixând-o în cadrele ce vor constitui mai târziu miezul democrațiilor liberale. Puterea nu este dăruită de divinitate, ci este rezultatul unui pact, încheiat într-o stare ipotetică, între oamenii care acceptă să-și cedeze o parte din drepturi pentru a le fi garantată securitatea, proprietatea… Astăzi, voința generală este vulnerabilă în fața pericolului apatiei, manipulării, controlului…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s