Aristotel – un filosof al polis-ului

Încă din secolul al VI-lea, considerat momentul oficial al naşterii filosofiei greceşti, polis-ul sau cetatea greacă reprezintă cadrul social de posibilitate a apariţiei şi dezvoltării acestei gândiri. Corespondenţa dintre evoluţia cetăţii şi aceea a gândirii filosofice se va păstra până la sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., când cetatea greacă începe să decadă. Cele două entităţi, una exterioară (cetatea) şi una interioară (gândirea filosofică), încep acum să se desprindă una de cealaltă: prima cunoaşte declinul sau chiar falimentul, cealaltă îşi găseşte în opera lui Aristotel un moment de extraordinară înflorire. În acest sens, Leo Strauss susţine, în colecţia sa provocatoare de eseuri reunite sub titlul Cetatea şi omul, că „(…) desăvârşirea filosofiei, a propriului sistem filosofic creat de Aristotel, aparţine mai degrabă perioadei de crepuscul a cetăţii. Apogeul dezvoltării cetăţii şi apogeul evoluţiei filosofiei se păstrează în epoci cu totul diferite.”[1] Declinul cetăţii greceşti (avem în vedere Atena, cetatea greacă prin excelenţă) se datorează atât atacurilor din interior, abil orchestrate de mişcarea filosofică a sofiştilor (cei care promovau un individualism relativist distrugător al încrederii în virtuţile cetăţii), cât şi atacurilor din exterior, concretizate în războaiele cu alte state (de exemplu, conflictul peloponesiac în care Atena este învinsă de Sparta şi, ulterior, înfrângerile în faţa armatei macedonene). Privită din această perspectivă, opera lui Aristotel, alături de aceea a maestrului său Platon, devine simbolul unei încercări de reconstrucţie a unei realităţi politice compromise. „Potrivit cu trăsăturile temperamentului lor intelectual, Platon şi Aristotel se vor înscrie în acest efort de pe poziţii diferite, chiar opuse într-un anumit sens. Platon se va abandona procedurii idealist speculative, utopice, Aristotel va acţiona în spirit realist obiectiv propriu unui cercetător de ştiinţă exactă a naturii.”[2]

Filosofia social-politică a lui Aristotel este impregnată de acelaşi spirit teleologic (lb.gr. telosţel, scop) prezent atât în scrierile de fizică sau de filosofie a naturii, cât şi în cele reunite sub titlul de Metafizica. Aşa cum în natură orice lucru este orientat către un scop, tot astfel numai în interiorul cetăţii, oamenii tind către realizarea binelui. Teleologia este prezentă încă din scrierile mai puţin cunoscute pe care Stagiritul le consacră studiului lumii vii (De generatione animalium şi De Partibus animalium). În aceste scrieri se întâlnesc formulări care exprimă convingerea autorului în evoluţia către un scop a fiecărui lucru: „Natura, asemenea unui bun gospodar, nu aruncă nimic din care se poate face ceva util”, „Natura nu face nimic în zadar, nimic în plus”, „Natura se comportă ca şi cum ea ar putea să prevadă viitorul”.

Astfel, dacă scopul unui instrument (obiect neînsufleţit) constă în valoarea pe care i-o atribuie cel care-l foloseşte, în eficienţa cu care duce la realizarea unui lucru (finalitate extrinsecă, impusă din exterior), în schimb, scopul omului, şi implicit al comunităţii din care acesta face parte, este unul de natură intrinsecă: acela de a-şi dezvolta intelectul şi de a trăi conform cu virtutea. Între aceste două extreme existenţiale (obiect neînsufleţit/unealtă – om) se găsesc celelalte regnuri: regnul vegetal, al cărui scop este dictat de evoluţie şi reproducere, şi regnul animal, care stă sub semnul senzaţiei şi al dorinţei.

Omul are capacitatea de a depăşi pragul simplei senzaţii sau al dorinţei, specifice lumii vii, pentru a-şi cultiva raţiunea şi a acţiona în conformitate cu comandamentele de ordin moral. În acest fel, concepţia politică a lui Aristotel se vădeşte inseparabilă de concepţia sa etică. „Găsim la Aristotelelemente ce anticipează concepţia filosofiei politice moderne a statului ca instituţie etică, pe care o vor îmbrăţişa mai cu seamă marii reprezentanţi ai idealismului german, un Kant, Fichte, Hegel. Astfel, în raportul dintre etic şi politic, politicul constituie valoarea supremă, întrucât îndemnul etic spre săvârşirea binelui de către fiecare individ îşi găseşte satisfacerea în sfera politicului, datorită colectivităţii.”[3]

Statul, înţeles de Aristotel ca oraş-stat sau polis (cetate), constituie forma superioară de manifestare a vieţii politice, forma statală cea mai importantă şi cea mai complexă din perspectiva originii şi a scopului ei. Din perspectiva originii, existenţa statului se explică prin imposibilitatea omului de a trăi de unul singur. Din perspectiva scopului, justificarea ţine de posibilitatea pe care o oferă omului de a se desăvârşi din punct de vedere moral şi intelectual. Nici o altă formă de organizare, de mai mică sau mai mare întindere (familia, satul, statul-naţiune sau imperiul), nu este la fel de importantă pentru Aristotel. Viaţa omului poate fi trăită cel mai deplin numai într-o comunitate restrânsă, locul privilegiat unde fiecare cetăţean îl cunoaşte pe celălalt, îşi alege conducătorii, dar mai ales are şansa participării directe la actul în sine al guvernării.

Abordând originile statului, Aristotel consideră că în fiecare om există două instincte primare fundamentale: instinctul de reproducere şi instinctul de autoconservare. Spre deosebire de familie sau sat, forme de organizare socială mai restrânse, care satisfac necesităţile vitale (reproducere şi autoconservare), polis-ul există în vederea unei vieţi bune. Astfel, statul satisface, în afara necesităţilor vitale dictate de instinct, şi o a treia aspiraţie: o viaţă mai bună, care se traduce printr-o activitate intelectuală şi morală intensă.  Întrucât oamenii „conţin ceva divin – ceea ce numim intelect este divin”, iar intelectul lor este „divinul înăuntrul nostru”, „ceea ce natura umană are mai nobil şi mai elevat”, funcţia primordială a statului este aceea de a oferi cadrul necesar manifestării acestei înzestrări. Evoluţia formelor de asociere umană începe cu familia, se continuă cu satul, unire a mai multor familii cu acelaşi descendent, şi culminează în stat. Polis-ul face posibilă existenţa între cetăţeni a unor relaţii în care se exercită şi se dezvoltă virtuţile şi care asigură extinderea activităţilor intelectuale. Numai într-un stat, prin diviziunea socială a muncii intelectuale, sunt posibile contactele între conştiinţe, atât de prolifice pentru dezvoltarea lor.

Aristotel dezvoltă gândirea politică a timpului său, considerând că statul nu este rezultatul unui capriciu sau al unei simple convenţii, ci este expresia unei tendinţe înnăscute, altfel spus, este înrădăcinat în însăşi natura umană. Viaţa în interiorul comunităţii nu este un declin de la o viaţă nobilă primitivă, presupusă sau ipotetică, nici o îngrădire artificială a libertăţii, ci mai curând mijlocul de acces la dobândirea virtuţii şi a libertăţii depline.

Prin concepţia sa, Aristotel polemizează cu două concepţii la modă în vremea sa:

(a). concepţia sofistă[4], conform căreia legea şi statul sunt rezultatul convenţiei care interferează cu libertatea individuală, fiind impuse de stăpâni pentru a-i proteja pe supuşi de agresiunile semenilor; Sofiştii relativizau legile (lb.gr. nomos, nomoi) sau convenţiile cetăţii, ameninţând ordinea socială, stabilitatea acesteia.

(b). concepţia filosofilor cinici[5], pentru care omul înţelept îşi este suficient sieşi şi nu trebuie să fie cetăţeanul nici unei ţări, ci doar al lumii (viziune încurajată de înfrângerea grecilor de către puternica armată macedoneană a lui Filip al II-lea, în bătălia dela Cheroneea). Pentru cinici fericirea era posibilă doar printr-o desprindere de circumstanţele exterioare – familie, cetate, prin renunţarea la drepturile politice, considerate simple artificii. Detaşat de tot ceea ce îl înconjoară, filosoful cinic se consideră un cetăţean al lumii, fapt pentru care respinge legile particulare ale statului.

Ca apologet al stabilităţii spaţiului social în faţa unei fatale disoluţii impuse de realitatea istorică, Aristotel se dovedeşte totodată un fervent apărător al libertăţii şi, mai ales, al dreptăţii, înţeleasă ca „justă măsură” (lb.gr. mesotes). Dreptatea este virtutea pe care numai cetatea o face posibilă, o virtute capabilă să-l menţină pe om departe de exces, în cadrele ordinii sau stabilităţii. Demersul aristotelic poate fi gândit printr-o frumoasă metaforă pe care G.W.Fr. Hegel, în debutul Principiilor filosofiei dreptului o sintetizează în expresia atât de sugestivă „bufniţa Minervei nu-şi începe zborul decât în căderea serii”. Aristotel este printre cei care au înţeles că, atunci când cetatea este ameninţată de o criză ce-i poate provoca sfârşitul, misiunea supremă a filosofului este aceea de a încerca, prin mijloacele raţionalităţii, să contribuie la salvarea ei.


[1] Leo Strauss, Cetatea şi omul, Polirom, Iaşi, 2000, p.46.

[2] Vasile Muscă, “Aristotel sau filosofia în slujba polis-ului”, în Filosofia politică a lui Aristotel, Polirom,Iaşi, 2002, p.81.

[3] ibidem, p.85.

[4] sofişti (lb.gr. sophistes, „expert”, „înţelept”) – denumire pe care au primit-o în secolul al V-lea î.Hr. profesorii care predau, cu plată, cunoştinţe de politică, literatură, retorică şi filosofie, urmărind în special pregătirea tinerilor pentru participarea la viaţa cetăţii. Începând din secolul al IV-lea î.Hr. au devenit simpli retori venali, şarlatani, „negustori de înţelepciune” gata să demonstreze cu ajutorul unor tertipuri argumentative aproape orice. Doctrina lor cea mai influentă are în centru antiteza dintre natură (physis) şi convenţie (nomos), cu privilegierea celei dintâi. Evidenţiind contrastul dintre marea varietate de legi omeneşti şi moralitatea eternă şi universal valabilă a naturii, sofiştii au deschis calea unei critici acerbe la adresa cetăţii, pe care o vor continua cinicii. Cei mai cunoscuţi sofişti: Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontinoi, Prodicos din Keos, Thrasymachos, Hippias din Elis, Antifon.

[5] filosofia cinică (lb.gr. kynikos, de la kyon, kynos, „câine”) – şcoală filosofică întemeiată de Antistene (c.435-370 î.Hr.), elev al lui Socrate, care se conducea după maxima „să trăim în conformitate cu natura”. Emblema cinicilor era un câine, considerat simbolul vieţii în acord cu natura şi totodată al lipsei de pudoare. În acest sens, „filosofii-câini” respingeau convenţiile sociale (o adevărată batjocură socială), practicau autarhia, independenţa faţă de social, restrângându-şi toate nevoile la cele elementare, „fireşti”. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi: Diogene din Sinope, Crates şi Menip.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s