Suferinţa – îngrăşământul care hrăneşte marile bucurii… (note de lectură la Fr. Nietzsche)

Examinați vieţile celor mai buni şi mai prolifici oameni şi popoare şi întrebaţi-vă dacă un copac menit să crească până la o înălţime mândră se poate lipsi de vremea rea şi de furtuni; dacă nenorocirea şi rezistenţa externă, anumite forme de ură, gelozie, încăpăţânare, neîncredere, indiferenţă, zgârcenie şi violenţă nu se numără cumva printre condiţiile favorabile fără de care nu este posibilă nicio dezvoltare, nici măcar a virtuţii. (Friedrich Nietzsche)

Să ne amintim că pentru mulţi filosofi scopul suprem al vieţii constă în dobândirea fericirii, indiferent dacă aceasta echivalează cu evitarea suferinţei şi căutarea plăcerii (Epicur), atingerea seninătăţii sau a calmului sufletesc (Zenon, Chrysippos, Seneca, Epictet, Marcus Aurelius), cultivarea moderaţiei (Aristotel) sau asumarea unor principii normative universal valabile (Immanuel Kant) ş.a.m.d.

Există însă un filosof a cărui gândire poate fi considerată, în multe dintre aspectele ei, o apologie a suferinţei, o pledoarie pentru asumarea demnă şi, chiar mai mult, transformarea ei în sursa unor realizări extraordinare. Pentru Friedrich Nietzsche (1844-1900) abolirea suferinţei, evitarea dificultăţilor de orice fel, constituie simptomul rătăcirii supreme a unei minţi înguste, mărginite. Dimpotrivă, asumarea durerii, a bolii, a chinului reprezintă filonul din care izvorăsc cele mai prolifice acte de creaţie. „Bucuria este sterilă sau, în cel mai bun caz, nu e în stare să nască decât avortoni”, pare să declare autorul Ştiinţei voioase, „în timp ce durerea este mama tuturor realizărilor omeneşti”. Stau mărturie în acest sens anii sălbatici în care filosoful german a gustat din plin suferinţa, fără a se lăsa copleşit, devorând-o chiar, cu o voluptate de gurmand al durerii, într-o operă de o valoare inegalabilă. Ne-a arătat astfel că, în timp ce unii se lasă devoraţi de durere, alţii o sfâşie, o amestecă şi o transformă, printr-o alchimie interioară neştiută decât de ei, în aur, în sublim.

O viaţă împlinită, un destin este imposibil de obţinut fără asumarea temerară a provocărilor, dificultăţilor, amărăciunilor şi asprimilor: pierderea cuiva drag, trădarea unui prieten, despărțirea de un loc familiar etc. „Ce nu te omoară, te face mai puternic” – răsună peste veacuri îndemnul pe care deşi nu de puţine ori avem curajul de a-l rosti când viaţa ne încearcă, îl asumăm plenar arareori. Realizarea oricărui proiect uman presupune ca o condiţie prealabilă de posibilitate forjarea, distilarea acestuia în abisul renunţărilor, al eşecurilor şi neîmplinirilor cele mai cumplite. Bucuria însăşi se hrăneşte din carnea durerilor trecute, din necazuri şi adversităţi. Între ceea ce suntem şi ceea ce ne dorim să fim, între starea de fapt şi marile noastre realizări se aşează adesea nelinişti, umilinţe, concesii, ingrediente care fie ne „îngheaţă” în stadiul de virtualitate, fie ne propulsează spre actualizare şi succes.

Pentru a-şi traduce mai bine frământările, Nietzsche, duşman declarat al sistemului filosofic, a recurs la metaforă, un mijloc prin care ideea se refuză divulgării totale. Metafora – un fel de gherilă a minţii: provoacă, incită, hăituieşte gândirea celui pe care-l întâlneşte şi apoi se pierde între ceţuri, chemându-te din când în când. O metaforă prezentă în scrierile celui care îşi asuma dificila sarcină de a filosofa cu ciocanul este aceea a înălţimilor, a ascensiunii (a verticalităţii). La limită, filosofia lui este o filosofie alpină. Muntele i-a permis să-şi transpună adecvat ideea asprimilor ce trebuie înfruntate pentru a te bucura nu atât de o privelişte monumentală, cât de bucuria de a te simţi împlinit ca om. În Ecce Homo, Nietzsche spune că acela care vrea să înţeleagă ceva din filosofia sa trebuie să fie capabil să urce printre gheţuri, la altitudini (ale gândului) la care nicio pasăre nu s-a avântat vreodată. În Genealogia moralei, îşi provoacă cititorii să se obişnuiască cu aerul rarefiat al înălţimilor, cu cărările înzăpezite. În Consideraţii inactuale mărturiseşte că înţelegerea se oferă numai celui care deţine curajul de a inspira aerul rece şi pur al munţilor, de a îndura loviturile de bici ale vânturilor îngheţate, dincolo de ceaţă şi obscuritate. Poate că nu greşim prea mult dacă admitem că paginile lui Nietzsche se citesc şi se înţeleg cel mai bine în amurg (al idolilor), la capătul unei zile de urcuş istovitor pe cărări şerpuite de munte. Este ceva în paginile „maestrului suspiciunii” care revendică o conjunctură cu totul specială: aerul tare, oboseala resimţită din cauza ascensiunii, o anumită voluptate a abandonului în faţa unui peisaj ce-ţi suspendă respiraţia. Numai într-un astfel de „dincolo” de lume, deasupra spectacolului meschin uitat printre văi, într-un loc în care singura reacţie legitimă este să taci şi să (te) asculţi, spiritul textului nietzscheean ţi se revelează. Numai atunci, printre bătăile alerte ale inimii şi sub suflarea dură a înălţimilor, paşii profetului lui Zarathustra încep să se audă.

În încheierea acestor sumare consideraţii, îmi revine în minte un proverb dintr-o cultură exotică peste care civilizaţia şi-a trecut nemilos tăvălugul: „adevărata putere a unei canoe se testează numai în apele învolburate”. Cândva, nu departe de acest moment, am resimţit cu intensitate rigorile unei vâltori ce nu-i iartă nici măcar pe cei îndrăzneţi şi experimentaţi. Trăirile acelei zile, care ar fi putut cu uşurinţă să-mi devină fatala întâlnire cu destinul, m-au fortificat, mi-a hrănit inspiraţia. Sunt momentele cumplite ale unei situaţii-limită care, în ciuda oricărei intenţii, se eschivează elegant cuvântului menit a le descrie, dar care mi-au oferit, precum lecturile paginilor lui Nietzsche, o lecţie importantă: nu poţi exersa cu adevărat bucuria până nu ai trecut cu curaj prin focul purificator al suferinţei.

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

4 comentarii la “Suferinţa – îngrăşământul care hrăneşte marile bucurii… (note de lectură la Fr. Nietzsche)

  1. Ahile spune:

    un alt proverb ce s-ar putea „mula” (si) pe aceasta tema ar fi unul mongol care spune ca,pentru a construi inalt trebuie sa sapi adanc(imi pare surprinzator faptul ca mongolii au spus asta,un popor nomad-stiau deci sa construiasca,dar probabil nu s-au complicat)

    • Nu este o noutate să susţii că orice lucru pe care ne propunem să-l realizăm presupune efort, perseverenţă, dar mai ales sacrificiu („amor fati” – „să-ţi iubeşti propriul destin”). Dacă te numeri printre cei care vor să evolueze în cunoaştere, şi cred că eşti, din moment ce ai „riscat” să îmi citeşti gândurile, atunci cred că ştii deja că fiecare pas înainte presupune curaj, asprime, intransigenţă faţă de propriile comodităţi, laşităţi şi neputinţe. „Omul cunoaşterii trebuie nu numai să-şi poată iubi duşmanii, el trebuie să-şi poată urî prietenii” (Fr. Nietzsche, Ecce homo). Proverbul mongol este foarte expresiv: un popor al orizontalităţii, în sensul peregrinărilor şi descinderilor brutale în teritorii străine, care vorbeşte atât de frumos despre aspiraţia la înalt, despre verticalitate (chiar şi o verticalitate „răsturnată” în adânc). Poate că, riscând să par lipsit de modestie, suntem şi noi, cei care ne ocupăm mintea cu astfel de lucruri, nişte nomazi într-un pustiu al cunoaşterii instrumentalizate, funcţionale, pusă în slujba câştigului material, un pustiu în care întâlnim, din când în când, şansa de a descoperi lucruri frumoase, adevăruri care ne hrănesc sufletul…

      • cosmin s. spune:

        Fara indoiala ca orice evolutie presupune o doza mai mare sau mai mica de individualism si probabil ca aceasta creste direct proportional cu nivelul la care se ridica aspiratiile noastre,cu „pozitia” in care ne-am prpus sa ajungem.Dar o abordare de tipul:” anumite forme de ură, gelozie, încăpăţânare, neîncredere, indiferenţă, zgârcenie şi violenţă nu se numără cumva printre condiţiile favorabile fără de care nu este posibilă nicio dezvoltare, nici măcar a virtuţii”e cel putin una interpretabila.Daca memoria nu ma inseala,si sper sa nu o faca, nazismul german si fascismul,au preluat astfel de idei,in special conceptul de „vointa de putere” ,care trebuie sa admitem ca sunt destul de radicale in starea lor bruta,daca nu li se atribuie o interpretare metaforica.Cred ca o astfel de interpretare este una „ingusta” si folosita pentru a justifica nevoia de putere a unor diverse persoane si pentru a sustine superioritatea lor este un fapt condamnabil in mod cert.
        Totusi este necesar sa fiu incapatanat,violent zgarcit,sa urasc,sa fiu gelos,lipsit de incredere,indiferent pentru a avansa,insa pe ce criterii o sa stabilesc unde sa ma opresc in a fii astfel?in constiinta mea ar trebui sa gasesc limita?(daca eu ipotetic am o „morala de stapan”deci sunt dincolo de notiunile de bine si de rau,cam asta ar fi singura”instanta”la care ar trebui sa ma raportez)Dar daca-i asa atunci totul devine paradoxal,Constiinta mea nu ar fi trebuit sa renunte in prealabil la valorile promovate de crestinsm(la mila,la compasiune etc.lista continua da oricum toate-s arhicunoscute)deci ar fi lipsita de valorile pe care noi ni le asumam a fi pozitive si care ne cenzureaza in buna masura comportamentul, valoarea constiintei ar fi deci una insignifianta.In momentul in care o persoana alege sa se conformeze unor astfel de reguli, se va incerca inlaturarea ei.Insa atunci cand comportamentul este unul generalizat si in urma „daramarii idolilor” desfintam valorile precedente ,ce ne ofera noua ca indivizi increderea ca ceilalti o sa-si limiteze expectantele si nu o sa aiba o conduita care sa nu-i afecteze pe cei din jur?Si cum stabiles eu ce merita „sacrificat’pentru a-mi indeplini propriile scopuri?

      • Cosmin, reîntâlnirea cu tine, chiar şi aşa, în acest spaţiu virtual, mă bucură. Îţi scriu la doar câteva minute distanţă de vizionarea unei producţii cinematografice cu totul şi cu totul deosebite: Mr.Nobody (2009)- un cocktail deconcertant de idei transpuse pe peliculă într-o manieră care-ţi solicită din plin capacităţile de înţelegere. O poveste complexă care evoluează „arborescent”, dacă pot spune astfel (cu un storyline căruia îi lipseşte predictibilitatea), în care, într-un pur limbaj aristotelic, virtualul alunecă în real, iar actualitatea se substituie pe nesimţite potenţialităţii. O poveste admirabil montată despre ceea ce (cu siguranţă îţi aminteşti) Jean-Paul Sartre numea cândva „opţiunea inoptativă”, adică, oricât de paradoxal ar suna, „să alegi ne-alegerea”, un caleidoscop de scenarii care evoluează când în paralel când în intersecţii nebănuite despre posibilitate, libertatea de a alege, construcţia propriului destin. Pe scurt, un film care se livrează perfect unei descifrări în cheie existenţialistă (dar nu numai… vezi şi alte idei propulsoare pe care filmul le conţine: teoria haosului, efectul fluture, ipoteza contracţiei universului). O relatare aparent întortocheată (ce se clarifică de-abia către final) a unei vieţi concepute drept o succesiune de „bifurcaţii”, de situaţii-limită în care trebuie să alegem. O poveste despre opţiunile pe care le facem, opţiuni în urma cărora destinul nostru dobândeşte coordonate cu totul şi cu totul imprevizibile, ducându-ne pe o cu totul altă orbită. Sper să am răgazul într-o zi să scriu despre acest film minunat.
        În altă ordine de idei: recunosc interesul tău pentru gândirea morală a (amoralistului) lui Friedrich Nietzsche. Abordarea critică pe care o încerci te face totuşi vulnerabil: rişti să aluneci într-un lung şir de exegeze şi interpretări care, după cum ştii, i-au adus un deserviciu autorului german: transformarea autorului Ştiinţei voioase într-un promotor avant-la-lettre al ideologiei naziste. Cât despre conceptul de „voinţă de putere” lectura lui în cheie naţional-socialistă datorează mult surorii lui Nietzsche (o „capră bătrână”, cum o numea autorul), Elisabeth, care a „convertit” textele fratelui în acord cu propriile idiosincrazii… Aminteşte-ţi discuţiile ample pe care le-am purtat pe această temă în serile aspre de iarnă de la Gura Humorului, în tabăra de excelenţă (ce vremuri!!!…) Cât despre individualism ca mod de viaţă şi de gândire, te întreb: ar trebui preferat faţă de seducţia permanentă pe care o exercită asupra noastră masa (impersonalul „Se” – se spune/se face/se gândeşte…, cum ar spune Heidegger)?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s