Fişa bio-bibliografică – HENRI BERGSON (1859-1941)

Repere biografice:

  • se naşte la Paris, la 18 octombrie 1959, într-o familie israelită;
  • în timpul studiilor liceale (liceul Condorcet,1868-1878) obţine un premiu de retorică (1875) şi unul de matematică (1877);
  • studii la Ecole Normale Superieure, încheiate în 1881 (an în care îşi ia agregatul în filosofie);
  • până în 1897 deţine catedra de filosofie la liceele din Clermont-Ferrand, apoi la liceele „Louis-le-Grand” şi „Henri IV” din Paris;
  • în 1889, obţine doctoratul în litere cu două teze intitulate Essai sur les donnees immediates de la conscience şi Quid Aristoteles de loco senserit;
  • în 1897 este numit profesor la College de France;
  • 1901 – este ales membru al unei prestigioase instituţii academice: Aca­demie des Sciences Morales et Politiques (1901) iar în 1914 devine membru al Academiei Franceze;
  • după numirea la College de France pu­blică un număr de lucrări care îl consacră în rândul gânditorilor francezi de mare anvergură;
  • după ce, în 1928, obţine Premiul Nobel pentru lite­ratură, Bergson mai publică Les deux sources de la morale et de la religion (Cele două izvoare ale moralei şi religiei), în 1932, şi La Pensee et le Mouvant (Gândirea şi mişcarea), în 1934.
  • moare la 3 ianuarie 1941, într-un Paris aflat sub ocupaţie germană.

Repere bibliografice:

Opera lui Bergson a fost apreciată favorabil şi în acelaşi timp contestată de către publicul francez. Polemicile pe care le-a provocat, mai ales după ce a publicat Evoluţia creatoare (1907), au dus în cele din urmă la punerea lucrării la index de către biserica catolică. Acest fapt i-a adus autorului însă o şi mai mare popularitate, sporind considerabil numărul celor care îi audiau cursurile.

  • Essai sur les donnees immediates de la conscience (Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei) – 1889;
  • Matiere et Memoire (Materie şi memorie) – 1896;
  • Le Rire (Râsul) – 1900;
  • L’Evolution creatrice (Evoluţia creatoare) – 1907;
  • L’Energie spirituelle (Energia spirituală) – 1919;
  • Les deux sources de la morale et de la religion (Cele două izvoare ale moralei şi religiei) –1932;
  • La Pensee et le Mouvant (Gândirea şi mişcarea) – 1934.

Referinţe critice: Istoricii filosofiei înscriu gândirea lui Bergson în termenul generic de intuiţionism (intuiţie – capacitate de cunoaştere sui generis, opusă cunoaşterii discursive, raţionale, analitice, care permite sesizarea nemijlocită a esenţei lucrurilor sau fenomenelor, fără angajarea unor operaţii logice prealabile). Prin creditarea intuiţiei în raport cu raţiunea, Bergson a urmărit să depăşească empirismul, mecanicismul şi raţionalismul dogmatic şi convenţional orientări de gândire dominante în epocă. Cu ajutorul intuiţiei, omul este capabil să surprindă fluiditatea realităţii (de exemplu, timpul nu mai este spaţializat, nu mai este doar o simplă succesiune sau o desfășurare mecanică de momente, ci este transformat într-un fapt de conştiinţă, un flux interior, un timp real, veritabil, considerat în dimensiunea lui profundă – durată pură). Lumea cunoaşte o evoluţie ascendentă – evoluţie creatoare – o devenire neîntreruptă şi neafectată de posibilităţi prestabilite, guvernată de un principiu spiritual – elanul vital.

„Filosofia lui Henri Bergson constituie o reacţie specifică la întregul curent de gândire care conta înainte de orice pe ştiinţă pentru a explica esenţa omului şi a societăţii şi a permite astfel rezolvarea problemelor puse de condiţia umană. Reflecţia lui s-a dezvoltat împotriva curentului, împotriva unei Sorbone şi a unei ambianţe culturale dominate în mare măsură de pozitivismul şi credulitatea ştiinţifică ale lui Auguste Comte.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Bucureşti, Humanitas, 2006, p.266).

„Bergson este filosoful intuiţiei. Însăşi filosofia sa este o filosofie intuitivă. Intuiţia a început să i se impună plecând de la o mirare: toate ştiinţele sunt cu adevărat admirabile, dar le scapă ceva esenţial. Ce este acest esenţial, s-a întrebat el şi de ce le scapă? Aşa ajunge el la intuiţia, centrală în gândirea sa, a distincţiei dintre spaţiu-timp, dimensiune în care se desfăşoară ştiinţele, şi durata pură, dimensiune a libertăţii umane.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Bucureşti, Humanitas, 2006, p.271-72).

„Fără îndoială, savanţii din zilele noastre, angajaţi în progresele biologiei moleculare, consideră intuiţiile lui Bergson ca depăşite. Poate că merită totuşi, din punct de vedere filosofic, efortul de a încerca să-i „mimăm” gândirea, adică să o retrăim subiectiv. Chiar dacă astăzi concepţiile sale sunt eclipsate, va veni cu siguranţă o vreme când vor avea iarăşi de jucat un rol stimulativ şi când esenţiala lui intuiţie a vieţii va contribui la îmbogăţirea imaginaţiei intelectuale a cercetătorilor.”  (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Bucureşti, Humanitas, 2006, p.277-78).

„Ce este aşadar inteligenţa? Acest cuvânt are la Bergson un sens foarte precis. În timp ce instinctul creează, cu o siguranţă oarbă, organe în interiorul corpului, inteligenţa tatonează şi caută în jur. Ea nu este oarbă, dar nici sigură; se înşală adesea. Ea nu creează organe în interiorul corpului, ci unelte care trebuie să-i servească în exterior. În calitatea ei de inventator de unelte, inteligenţa le slujeşte oamenilor ca să-şi poată satisface nevoile; ea este deci eminamente practică. Inteligenţa corespunde definiţiei omului ca homo faber, constructor de unelte. În timp ce instinctul ignoră distanţa, inteligenţa lucrează la distanţă. Ea ştie să conceapă, să imagineze, să planifice. Ea îşi creează unealta din piese şi bucăţi, pentru ca aceasta să poată folosi scopului pentru care este făcută, să poată realiza ceea ce a fost conceput dinainte. De această dată, este vorba de o cauză finală conştientă, care determină fabricarea uneltei. (…) Inteligenţa ca făuritoare de unelte făcute din materie inertă a permis omenirii să supravieţuiască, aşa cum insectele au supravieţuit datorită instinctului. Inteligenţa, acest pandant al instinctului, este, ca şi el, un slujitor al vieţii.” (Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Bucureşti, Humanitas, 2006, p.280-81).

Reflecţii:Critica pe care Blaga o face punctului de vedere asumat de Bergson este cu atât mai curioasă, dacă nu de-a dreptul bizară, cu cât filosoful francez însuşi se desprinde, prin intuiţionismul său, de perspectiva biologizant-naturalistă (evoluţionistă) a timpului. Se admite despre opera lui Bergson că atacă spiritul scientist al epocii, paradigma mecanicistă (originată în epoca modernă) extrem de răspândită la sfârşitul secolului XIX, că dă o lovitură destul de puternică încrederii nelimitate în puterea raţiunii. Este suficient să ne gândim la modul în care autorul francez înlocuieşte conceptul de timp al ştiinţei – succesiune mecanică de momente sau secvenţe temporale identice – cu durata pură, fapt de conştiinţă, temporalitate interiorizată, compusă din momente calitativ eterogene. Dacă Bergson ar admite inteligenţa drept criteriu distinctiv între om şi animalitate (diferenţiere cantitativă), atunci unde s-ar situa intuiţia? A plasa inteligenţa mai presus de intuiţie ar fi o eroare de ordin intelectualist inacceptabilă pentru filosoful francez.        

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s