Omul – „fiinţă a spiritului” (Max Scheler, Poziţia omului în cosmos)

Fragment de text din opera lui Max Scheler[1], Poziţia omului în cosmos (în Gesammelte Werke, Berna, 1976)

“Aici se ridică întrebarea decisivă pentru întreaga noastră problemă: atunci când animalului îi revine deja inteligenţă, mai există o diferenţă mai mult decât graduală între om şi animal – mai există o diferenţă de esenţă? Sau, există dincolo de treptele fiinţei tratate până acum, şi altceva în om, ceva ce îi revine în mod specific, ce nu poate fi atins şi epuizat prin alegere şi inteligenţă?…

…Susţin: esenţa omului şi ceea ce poate fi numit <<poziţia sa specială>> se află mult deasupra a ceea ce numim inteligenţă sau capacitate de a alege, şi nu ar putea fi atinsă nici dacă ne imaginăm această inteligenţă şi capacitate de alegere cantitativ nemăsurate, ba chiar intensificate până la infinit. Însă şi acest lucru ar fi greşit, adică să ne închipuim noul care îl face pe om ca pe una din treptele psihice: instinct, memorie asociativă, inteligenţă şi alegere, la care se adaugă o nouă treaptă esenţială de funcţii psihice aparţinând sferei vitale, a căror recunoaştere ar fi deci de competenţa psihologiei şi biologiei. Noul principiu se află în afara a tot ce putem numi <<viaţă>> în sensul cel mai larg. Acest lucru care îl face pe om <<om>> nu este o nouă treaptă a vieţii – cu atât mai puţin doar o treaptă a unei forme de manifestare a acestei vieţi, a <<psihicului>> – ci este un principiu opus oricărei şi fiecărei vieţi, şi vieţii din om: o nouă şi adevărată stare de fapt a fiinţei (esenţei), care, ca atare, nici nu poate fi redusă la <<evoluţia naturală a vieţii>>, ci eventual, la motivul superior al lucrurilor: la acelaşi motiv a cărui singură mare manifestare este <<viaţa>>. Încă de mult grecii susţineau un asemenea principiu şi-l numeau <<raţiune>>. Noi vom prefera să folosim un cuvânt cuprinzător pentru acest X, un cuvânt care cuprinde conceptul de <<raţiune>>, însă alături de gândirea ideaticăşi un anumit fel de <<concepţie>>, aceea despre fenomenele originare şi despre conţinuturile esenţiale, apoi o anumită clasă de acte voliţionale şi emoţionale precum bunătate, dragoste, remuşcare, veneraţie, mirare spirituală, fericire şi disperare, cuprinzând şi libera alegere: cuvântul <<spirit>>. Centrul actului însă, în care apare spiritul în cadrul sferei finite a fiinţei, îl numim <<persoană>>, spre deosebire strictă de toate centrele funcţionale ale vieţii, care, privite înspre interior, se mai numesc şi centre <<sufleteşti>>.

Ce este însă acel <<spirit>>?, acel principiu nou şi atât de decisiv? Rareori un cuvânt a fost folosit atât de anapoda – un cuvânt despre care doar puţini îşi imaginează ceva anumit. Dacă aşezăm aici la vârful conceptului de spirit funcţia sa de cunoaştere deosebită, acea cunoaştere pe care doar el o poate oferi, atunci determinarea fundamentală a unei fiinţe spirituale, oricum ar fi ea alcătuită din punct de vedere psihologic, este desprinderea sa existenţială de organic, libertatea – sau cel puţin al centrului existenţei sale – de vraja, de presiunea, de dependenţa de organic, de <<viaţă>> şi de tot ce ţine de viaţă – deci şi de propria sa inteligenţă instinctuală.

O fiinţă spirituală nu mai este deci instinctuală şi legată de lumea din jur, ci <<liberă de aceasta>> şi, după cum intenţionăm să spunem, deschisă spre lume. O asemenea fiinţă are <<lume>>. O asemenea fiinţă poate, apoi, să ridice centrele de <<opoziţie>> şi de reacţie ce i-au fost date şi ei la origine, pe care animalul le posedă şi în care trăieşte extatic, la rangul de <<obiecte>> şi să înţeleagă ea însăşi, principial, acel <<so-sein>> (a-fi-aşa) al obiectelor, fără acea limitare pe care o trăieşte această lume a obiectelor, sau datul ei prin sistemul vital de instincte şi de funcţii senzoriale şi simţuri.

Spirit înseamnă, prin urmare, facticitate, posibilitatea de definire prin so-sein (a-fi-aşa) al lucrurilor înseşi. Spirit <<are>> doar o fiinţă capabilă de facticitate desăvârşită.”


[1] Max Scheler (1874-1928) – gânditor german care a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării fenomenologiei contemporane (deşi s-a format în contextul fenomenologic iniţiat de Edmund Husserl, pe care l-a întâlnit pentru prima dată în 1901, s-a distanţat în multe aspecte de gândirea părintelui fenomenologiei). Filosofia sa a exercitat influenţe semnificative asupra evoluţiei unor domenii consacrate ale filosofiei: etică, axiologie/teoria valorilor, filosofia culturii, sociologia culturii ş.a.m.d. Importanţa şi profunzimea scrierilor lui Scheler l-a determinat pe Papa Ioan Paul al II-lea să-şi elaboreze disertaţia doctorală pe o temă din filosofia acestuia. După o perioadă în care a studiat cu personalităţi remarcabile ale epocii – Wilhelm Dilthey şi Georg Simmel – şi-a obţinut doctoratul în 1897, la Jena, sub coordonarea lui Rudolf Euken, unde a şi predat până în 1906. Din 1907 a activat ca profesor la München, unde l-a întâlnit pentru prima dată pe Franz Brentano. Preocupările sale filosofice s-au orientat către aprofundarea studiului fenomenologiei. După München a urmat o perioadă (1910-1919) în care a publicat numeroase lucrări, mai ales din domeniul eticii, dar şi din sfera filosofiei social-politice. În 1919 a acceptat postul de profesor la Cologne, iar cercetările sale s-au centrat pe religie, antropologie, metafizică şi sociologia cunoaşterii. Scrierile sale au fost interzise de regimul naţional-socialist (1933-1945). Max Scheler este considerat întemeietorul antropologiei filosofice de secol XX, datorită situării omului în centrul preocupărilor sale filosofice. Lucrări principale: Zur Phänomenologie und Theorie der Sympathiegefühle und von Liebe und Hass (1913), Der Genius des Kriegs und der Deutsche Krieg (1915), Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik (1913 – 1916), Krieg und Aufbau (1916), Die Ursachen des Deutschenhasses (1917), Vom Umsturz der Werte (1919), Neuer Versuch der Grundlegung eines ethischen Personalismus (1921), Vom Ewigen im Menschen (1921), Probleme der Religion. Zur religiösen Erneuerung (1921), Wesen und Formen der Sympathie (1923), Schriften zur Soziologie und Weltanschauungslehre (1923/1924), Die Wissensformen und die Gesellschaft (1926), Der Mensch im Zeitalter des Ausgleichs (1927), Die Stellung des Menschen im Kosmos (1928), Philosophische Weltanschauung (1929), Logik I (1975). (Sursa: Encyclopedia of philosophy, vol.8, (ed.) Donald M. Borchert, Second Edition, Macmillan, 2005, pp.615-17).   

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s