Grădina desfătărilor (Hieronymus Bosch)

Pe oricine ai întreba astăzi ce înţelege prin plăcere, îţi va da, după câteva clipe de ezitare, un răspuns mai mult sau mai puţin mulţumitor: plăcerea înseamnă asta…, şi asta…, în funcţie de vârsta, educaţia, spaţiul cultural sau nivelul aspiraţiilor, al aşteptărilor interlocutorului. Încât vei putea, nu după multe eforturi, să conchizi că plăcerea constituie miezul existenţei noastre, deopotrivă un bun (posesie) şi un deziderat (obsesie) nepreţuit care însoţeşte cu fidelitate întregul nostru parcurs existenţial.

Despre plăcere s-au scris şi se vor mai scrie încă nenumărate pagini: tratate, eseuri, aforisme… Subiectul pare să nu-şi atingă prea devreme limita în ceea ce priveşte patimile pe care le provoacă, cugetările pe care le generează, emoţiile pe care le hrăneşte. Dar să ne întoarcem pentru un moment la clasici…

Născut în anul 341 în insula Samos, Epicur este cel care situează în miezul gândirii sale filosofice conceptul de plăcere (hedone). Citindu-i reflecţiile, ai tendinţa de a-l considera extrem de actual prin însăşi inactualitatea spuselor sale. Este genul de filosof a cărui lectură (au ajuns la noi câteva fragmente şi mărturiile adepţilor săi de mai târziu) se pretează cel mai uşor unei deturnări de sens sau unei distorsiuni hermeneutice. Aceasta pentru că, în ciuda hedonismului său (etichetare pe care i-au atribuit-o exegeţii şi istoricii filosofiei) adesea greşit receptat, gânditorul grec ne oferă una dintre lecţiile cele mai importante despre ceea ce ar trebui să înţelegem prin adevăratele plăceri. „… deşi toate plăcerile ne sunt, în mod firesc, un bun apropiat, totuşi nu orice plăcere este de ales, întocmai după cum, cu toate că orice suferinţă e un rău, totuşi prin natură nu orice suferinţă trebuie totodeauna evitată.” Pasionat de filosofie de la o vârstă fragedă (cunoscutul doxograf Diogenes Laertios, în lucrarea sa Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, vorbeşte despre 14 ani ca vârstă a debutului), Epicur reprezintă mult mai mult decât figura celui care se abandonează fără rezerve plăcerilor carnale. Iată de ce gândirea lui trebuie recuperată, resuscitată, cu scopul de a-i reda demnitatea pe care o merită, de a o smulge de sub tirania comodităţilor mentale ce fac din ea o simplă apologie a plăcerilor senzoriale. „Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile care constă din desfătări senzuale, cum socotesc unii din neştiinţă, nepricepere sau înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu dragostea senzuală… ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire pe suflet”.

A identifica fericirea (concept eteric, distilat) cu plăcerea (un termen care trimite mai curând la prea-omenescul din noi), aşa cum a procedat filosoful grec, te face vulnerabil cel puţin unei inadecvări morale, dacă nu chiar unei reputaţii serios avariate. Însă dacă ai tăria de a-l citi până la capăt, descoperi la Epicur gânduri de o extraordinară profunzime, totodată de o surprinzătoare simplitate. Descoperi că plăcerea înseamnă mai curând evitarea suferinţei, a durerii (algos) corporale rezultate în urma unui dezechilibru organic. Îţi este dat să afli că plăcerea mai înseamnă absenţa tulburării sufleteşti, reinstituirea armoniei interioare. Pe scurt, a resimţi plăcerea poate fi redusă la două aspecte esenţiale: să nu suferi şi să nu fii tulburat. Deosebit de interesant este cel de-al doilea aspect care întregeşte ecuaţia plăcerii, acela care are în vedere lipsa tulburării sufleteşti, dobândirea unei stări de echilibrul interior atât de necesară unei vieţi fericite. A atinge liniştea sufletului beneficiază, în limba greacă, de un termen consacrat: ataraxia (a – fără; taraxis – tulburare), iar această stare este posibilă numai prin cunoaşterea cauzelor (motivelor) fireşti ale lucrurilor, prin detaşarea de frământărie lumii, printr-o reconstrucţie internă a propriului sistem de valori. Este adevărat că plăcerile „cărnii” (plăcerile văzului, auzului, gustului… plăcerile stomacului etc.), cum le numeşte filosoful grec, ocupă o pondere destul de însemnată în scenariul existenţial al fiecăruia, însă la fel de adevărat este faptul că plăcerile sufletului (judecata sobră, cugetarea, înţelepciunea) le depăşesc cu mult pe cele dintâi. Plăcerile autentice sunt acelea care activează virtuţile (trăsături morale dezirabile), le dăruiesc o finalitate: moderaţia, cumpătarea, curajul, prietenia sau iubirea.

O altă lecţie pe care Epicur ne-o oferă este aceea a împărţirii nevoilor sau dorinţelor noastre în trei categorii: cele naturale şi necesare (prietenii, libertatea, gândirea, mâncarea, adăpostul, îmbrăcămintea), cele naturale dar nu şi necesare (casă mare, băi private, banchete, servitori, peşte, carne) şi, în cele din urmă, cele care nu sunt nici naturale, nici necesare (glorie, putere). Asumată din perspectiva actualităţii, o astfel de diferenţiere ne poate pune la adăpost de asaltul firmelor comerciale care se trudesc (prin campanii publicitare psihotice sau de-a dreptul delirante) să ne vândă tot felul de fantasme şi promisiuni deşarte. A înţelege diferenţa dintre dorinţele necesare şi cele de prisos ne fortifică, ne oferă şansa de a rezista unei publicităţi agresiv orchestrate al cărei unic scop este acela de a ne determina să înlocuim adevăratele nevoi cu o mulţime de dulci inutilităţi.

Trăim astăzi într-un timp al confuziei, un timp în care plăcerile maligne, bolnăvicioase, se substituie cu perversitate plăcerilor benigne, sănătoase. Cum ar fi oare dacă, aşa cum ne sugerează filosoful antic, am supune fiecare plăcere pe care o resimţim unei examinări atente, unei probe de autenticitate? Cum ar fi oare dacă atunci când ne grăbim să cumpărăm ceva (publicitatea – bombardament cotidian de seducţii inutile) ne-am adresa întrebarea firească: chiar am cu adevărat nevoie de ace(a)sta, îmi foloseşte cu adevărat? Ar fi poate oportun un simplu exerciţiu de imaginaţie: să vedem ce se întâmplă cu noi în momentul în care deţinem lucrul la care râvnim: un telefon de ultimă generaţie, o haină scumpă, o mâncare „exotică”… Suntem oare mai fericiţi numai pentru că am umplut golul pe care un grup de oameni s-au străduit din răsputeri să ni-l creeze? Ce se întâmplă cu noi atunci când avem o casă luxoasă dar nu avem pe cineva cu care să împărtăşim bucuria de a locui în ea? Ce se întâmplă cu noi atunci când avem parte de un concediu pe o insulă exotică, dar nu avem cu cine savura încântarea resimţită în faţa unui răsărit de soare? Oare nu cumva trăim într-o perioadă în care ni se cultivă falsa impresie că putem suplini printr-o posesie materială o lipsă resimţită în plan psihologic? Ajungem să cumpărăm o haină pentru că nu avem parte de o întâlnire cu prietenii, ne cumpărăm un jeep în speranţa nedeclarată că vom dobândi astfel mai multă libertate sau autonomie, ne abandonăm distracţiilor situate la limita desfrâului (cu mâncăruri şi băuturi de lux) pentru că nu avem curajul întâlnirii propriului eu. Poate că, exprimat la limită, trăim în epoca în care ni se cultivă încă din copilărie arta de a fugi de noi înşine.

(Notă: imaginea este o reproducere după lucrarea lui Hieronymus Bosch, artist din secolul al XV-lea, compoziţie intitulată atât de sugestiv Grădina desfătărilor)

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

2 comentarii la “Grădina desfătărilor (Hieronymus Bosch)

  1. Dacă apreciem gândirea lui Epicur din perspectiva creştinismului (fie el şi acela practicat de către monahi sau de către “părinţii pustiei” primelor secole creştine), fireşte că filosoful grec se face vinovat de un reducţionism deranjant, pentru că pune accent tocmai pe ceea ce repugnă dogmei creştine. Însă, fideli adevărului istoric, trebuie să admitem că pentru secolele IV-III î.Hr. (timpuri care erau deja moştenitoarele unei tradiţii filosofice raţionaliste iniţiate de Socrate, Platon, Aristotel, cu rădăcini în gândirea unora dintre “fiziologii” şcolii din Milet…) a încerca să ridici plăcerea la statutul de concept filosofic, a o credita drept scop suprem al vieţii, constituie un demers cât se poate valoros prin riscurile pe care le presupune. Altceva îmi doresc să te întreb, Vasile: eşti de acord că înţelepciunea grecilor a adus un serviciu însemnat creştinismului şi că aceia care nu recunosc asta fac dovada unei obtuzităţi intelectuale derajante?

  2. Chifan Vasile spune:

    Dacă ar fi plăcerea doar lipsa durerii din trup şi al tulburării din suflet, acestea conducând la fericire ar fi prea simplu.
    Pun întrebarea: – De ce a creat Dumnezeu lumea şi omul şi şi-a jertfit unicul Fiu pentru om?
    Oare nu pentru a fi cineva cere să se bucure de toată creaţia Sa?
    Desigur, fiindcă Dumnezeu nu este egoist şi se bucură, este fericit când vede că sunt făpturi care sunt fericite de cunoaşterea şi folosirea a toată creaţia Sa.
    Epicur greşeşte când afirmă că doar aceste lipsuri (durerea şi tulburarea) şi tot ce ţin de ele ar aduce fericirea.
    Spun asta că monahii care se supun unui post sever şi unei ascultări devotate în rugăciune într-o chilie mică sunt cu adevărat pe calea ce conduce la fericire, pentru că ei în acestea îşi găsesc plăcerea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s