Exerciţiu de interpretare (Martin Heidegger despre „mitul peşterii”)

Pentru M. Heidegger (1889 – 1976) mitul peşterii constituie un loc privilegiat în opera lui Platon, întrucât aici survine o modificare în ceea ce priveşte determinarea esenţei adevărului. În această alegorie se întâlnesc două concepţii despre adevăr: una care este în curs de a fi abandonată, alta care va deveni dominantă în istoria metafizicii occidentale. În mitul peşterii se produce o tranziţie de la înţelegerea adevărului ca stare-de-neascundere (Unverborgenheit) la înţelegerea acestuia ca rectitudine/corectitudine (Richtigkeit) a privirii. Unde poate fi sesizată această tranziţie? Mai ales că Platon recunoaşte că în mitul peşterii nu este vorba decât despre a oferi o imagine cu privire la paideia (educaţie/formare). Cum determină Platon esenţa educaţiei? Ca o reorientare a întregului om în esenţa sa. Paideia (educaţie/formare) constituie reorientarea (Umwendung) ce presupune o deplasare, un itinerariu redat în mit prin cele patru momente (etape) distincte. Cele patru etape ale mitului descriu esenţa paideiei ca o trecere de la lipsa de formare (apaideusia) la formare, ca depăşire graduală a ignoranţei. Paideia marchează cucerirea succesivă a unor gradaţii ascendente în sfera neascunsului (alethes), altfel spus, în sfera conceptului grec de adevăr.

CELE PATRU MOMENTE/ETAPE ALE MITULUI

I. ÎNLĂNŢUIREA OAMENILOR ŞI CONTACTUL LOR CU UMBRELE – locuitorii peşterii, legaţi fiind, nu văd decât umbrele obiectelor (nu văd aspectul lor real) – neascunsul (alethes) se identifică pentru ei cu umbrele însele;

II. ELIBERAREA DIN LANŢURI ŞI DIFICULTATEA CONTACTULUI CU LUCRURILE REALE – cel eliberat se poate mişca în voie prin peşteră, descoperind lumina focului, obiectele care îşi proiectează umbrele pe perete; în contact cu aspectul obiectelor, cel eliberat din lanţuri ajunge mult mai aproape de fiinţare, atinge un nivel sporit al neascunsului;

III. IEŞIREA DIN PEŞTERĂ ŞI CONTEMPLAREA LUCRURILOR REALE ÎN LUMINA SOARELUI – părăsirea peşterii marchează momentul în care lucrurile sunt văzute acum în aspectul lor real, în lumina naturală a soarelui. De la mai-neascunsul (alethesteron) propriu obiectelor din peşteră se ajunge acum la supremul neascuns (alethestaton) al lucrurilor care îşi livrează aspectul (Aussehen/ceea-ce-se-vede-în afară/e-videnţa) în spaţiul liber solar.

Heidegger conchide că esenţa formării nu se poate realiza decât „în sfera şi pe temeiul neascunsului celui mai neascuns (…), adică a ceea ce este cel mai adevărat, adică a adevărului propriu-zis”. Esenţa formării îşi află temeiul în esenţa adevărului.

Heidegger argumentează că istoria formării relatată de mitul peşterii se confundă cu o desfăşurare a gradelor adjectivului neascuns (alethes), ce caracterizează progresul în clarificarea aspectului (adevărului):

  • aspectul (adevărul) la nivelul umbrelor – alethes (gradul pozitiv);
  • aspectul (adevărul) la nivelul lucrurilor din peşteră – alethesteron (gradul comparativ: mai neascunsul);
  • aspectul (adevărul) la nivelul lucrurilor din afara peşterii – alethestaton (gradul superlativ: neascunsul suprem).

IV. REVENIREA FORMATOARE (ÎN PEŞTERĂ) – cel eliberat la lumina soarelui şi care a cunoscut neascunsul suprem (aspectul solar al lucrurilor) coboară în peşteră pentru a-i convinge pe cei de acolo că tot ceea ce ei consideră drept neascuns (adevăr) nu este decât neascunsul inferior al unei ascunderi persistente. În această etapă survine o luptă dramatică între adevărul speologic – cel care dă măsura în peşteră: adevărul ca neascuns inferior al umbrei – şi adevărul heliologic – cel care dă măsura în lumea solară: adevărul suprem al aspectului însuşi idea, eidos. În această etapă, adevărul grec desemnat ca a-letheia, ca stare-de-ne-ascundere, îşi vădeşte semnificaţia supremă la nivelul acestui α (ne-) privativ: „Adevăr înseamnă, la origini, ceea ce a fost smuls prin luptă dintr-o stare-de-ascundere”. Esenţa formării, care se împlineşte în faptul că cel deja eliberat trebuie să lupte cu inerţia celor neliberi, se sprijină pe esenţa agonală a adevărului care se împlineşte în faptul că neascunsul suprem trebuie anume dobândit dintr-o stare-de-ascundere prealabilă sau dintr-un neascuns inferior. Privaţiunea de ascundere ca esenţă a adevărului grec este temeiul pe care se desfăşoară istoria formării, a paideiei, povestită în mit.

Suportul intuitiv pe care se dezvoltă concepţia elină despre adevăr ca stare-de-neascundere se constituie în mit ca raport între spaţiul închis (ascuns) al peşterii şi neascunsul spaţiului exterior care se deschide la suprafaţă, în lumină. Dar, observă Heidegger, deşi acest raport este neîncetat prezent în mit, puterea de evocare a mitului peşterii „nu provine din imaginea închiderii create de bolta subterană şi a captivităţii în spaţiul închis, şi nici din priveliştea deschisului care e propriu spaţiului exterior peşterii. Dimpotrivă, pentru Platon, forţa de simbolizare a mitului se concentrează pe rolul pe care îl joacă focul, strălucirea focului şi umbrele, luminozitatea zilei, lumina soarelui şi soarele. Totul rezidă în strălucirea a ceea ce apare şi în felul în care putinţa de a vedea devine posibilă”. Esenţa mitului se concentrează asupra sursei de lumină – strălucirea pură – care în mit este soarele, iar la nivelul meditaţiei este ιδέα. „Ideea este ceea ce emană strălucire. Esenţa Ideii rezidă în putinţa de a emana strălucire, în putinţa de a face vizibil”. Ideea este cea care face cu putinţă apariţia oricărei fiinţări în aspectul (eidos, Ansehen) ei, ea este în cele din urmă cauza ultimă, originea oricărei stări-de-neascundere. Într-o lume determinată prin Idee, scopul paideiei este cultivarea privirii în vederea ajungerii ei la această cauză supremă.

Criteriul adevărului nu mai este de acum neascunsul fiinţării (ca fiinţă a acestei fiinţări), ci adecvarea privirii. Trecerea omului de la o stare la alta nu reprezintă în primul rând trecerea de la un neascuns inferior la unul superior, ci de la o privire mai puţin corect6ă la una corectă: cu cât privirea este mai bine orientată în direcţia Ideii, cu atât ea este mai corectă (richtig). Richtigkeit (ορθότες) – corectitudinea privirii – devine acum totul. Iar această corectă îndreptare-către (Sichrichten) creează o adaptare a privirii la lucrul ce urmează să fie văzut şi, astfel, o potrivire, o asemănare (όμοίσις) între pricepere, cunoaştere, enunţ şi lucru.

Doctrina lui Platon despre adevăr conţine în sine o ambiguitate. „Ambiguitatea se arată cu toată limpezimea prin aceea că Platon se ocupă de αλήθεια şi vorbeşte despre ea, când de fapt are în vedere ορθότες pe care o instituie ca dătătoare de măsură, aceasta petrecându-se într-o unică desfăşurare a gândului”. „Adevărul mai este aici, deopotrivă, stare-de-neascundere şi corectitudine, chiar dacă starea-de-neascundere este şi ea sub jugul lui ιδέα.” Ce urmare a avut asupra esenţei adevărului această cădere a stării-de-neascundere „sub jugul lui ιδέα”? Înainte de a fi întemeiat şi lămurit esenţa stării-de-neascundere ca esenţă a adevărului, gândirea occidentală a abandonat-o în favoarea esenţei adevărului „conceput drept corectitudine a reprezentării fiinţării”. Iată deci credinţa lui Heidegger: odată cu Platon a intervenit o mare „schimbare de direcţie” – care a devenit însăşi istoria metafizicii occidentale. De când a luat naştere doctrina lui Platon despre adevăr, „omul gândeşte în funcţie de idei şi apreciază tot ceea ce este real în funcţie de valori”.

Adagiu: Simbolistica mitului

Încăperea sub formă de peşteră este imaginea pentru „domeniul de sălăşluire care se arată (în viaţa obişnuită) celui ce priveşte în jur”. Focul din peşteră, care arde deasupra locuitorilor peşterii, este imaginea soarelui. Bolta peşterii reprezintă bolta cerească (…) ceea ce îi înconjoară şi îi preocupă este pentru ei realul, adică fiinţarea. (…) lucrurile aflate în afara peşterii, în plină lumină a zilei, acolo unde există o perspectivă neîngrădită asupra tuturor lucrurilor, reprezintă în mit Ideile.

(…) acolo, în peşteră, omul se crede în posesia deplină şi neîndoielnică a realului. Omul aflat în peşteră şi care persistă în modul lui de a vedea lucrurile nu poate bănui măcar că ceea ce este pentru el realul ar putea fi doar o lume a umbrelor. (…) În mitul peşterii, lucrurile care se arată de la sine sunt imaginea Ideilor. Soarele, însă, este în mit imaginea acelui ceva care face vizibil toate Ideile. El este imaginea pentru Ideea tuturor Ideilor. Potrivit lui Platon, această Idee se cheamă ή τού άγαθού ιδέα, ceea ce se traduce literal şi totuşi destul de echivoc prin Ideea Binelui.

Trecerea din peşteră la lumina zilei şi revenirea de la lumină în peşteră cere de fiecare dată o readaptare a ochilor de la întuneric la lumină şi invers. De fiecare dată, ochii suferă o tulburare, dar de fiecare dată din motive opuse: „O îndoită tulburare cunosc ochii şi aceasta dintr-un îndoit motiv”. „La fel cum ochiul trupesc trebuie să se obişnuiască mai întâi încet şi treptat fie cu lumina, fie cu întunericul, tot aşa şi sufletul trebuie să se adapteze, cu răbdare şi într-o progresie potrivită, la domeniul fiinţării căruia el îi este expus. O asemenea adaptare cere însă ca, mai întâi, sufletul în întregul său să fie reorientat către direcţia fundamentală a năzuinţei sale; la fel şi ochiul poate privi cum se cuvine şi în toate direcţiile numai atunci când, în prealabil, trupul în întregul său, a ocupat poziţia corespunzătoare”.

Această schimbare şi adaptare a fiinţei umane la domeniul care îi este doar ei conferit este esenţa a ceea ce Platon numeşte παιδεία (paideia). Platon determină esenţa formării numind-o „îndrumarea către o reorientare a întregului om în chiar esenţa sa”. De aceea paideia este în esenţă o trecere de la apaideusia la paideia. „Platon vrea să respingă totodată gândul că în esenţa ei, paideia înseamnă să torni simple cunoştinţe în sufletul nepregătit, ca într-un vas gol pe care-l avem la îndemână din întâmplare. Dimpotrivă, adevărata formare cuprinde şi transformă sufletul însuşi, în întregul lui, strămutând mai întâi omul în locul esenţei sale şi lăsându-l să se adapteze la aceasta”.

Esenţa mitului se concentrează asupra sursei de lumină – strălucirea pură – care în mit este soarele, iar la nivelul meditaţiei este ιδέα. „Ideea este ceea ce emană strălucire. Esenţa Ideii rezidă în putinţa de a emana strălucire, în putinţa de a face vizibil”. Ideea este cea care face cu putinţă apariţia oricărei fiinţări în aspectul (eidos, Ansehen) ei, ea este în cele din urmă cauza ultimă, originea oricărei stări-de-neascundere. Într-o lume determinată prin Idee, scopul paideiei este cultivarea privirii în vederea ajungerii ei la această cauză supremă.Criteriul adevărului nu mai este de acum neascunsul fiinţării (ca fiinţă a acestei fiinţări), ci adecvarea privirii. Trecerea omului de la o stare la alta nu reprezintă în primul rând trecerea de la un neascuns inferior la unul superior, ci de la o privire mai puţin corectă la una corectă: cu cât privirea este mai bine orientată în direcţia Ideii, cu atât ea este mai corectă (richtig). Richtigkeit (ορθότες) – corectitudinea privirii – devine acum totul. Iar această corectă îndreptare-către (Sichrichten) creează o adaptare a privirii la lucrul ce urmează să fie văzut şi, astfel, o potrivire, o asemănare (όμοίσις) între pricepere, cunoaştere, enunţ şi lucru.

Doctrina lui Platon despre adevăr conţine în sine o ambiguitate. „Ambiguitatea se arată cu toată limpezimea prin aceea că Platon se ocupă de αλήθεια şi vorbeşte despre ea, când de fapt are în vedere ορθότες pe care o instituie ca dătătoare de măsură, aceasta petrecându-se într-o unică desfăşurare a gândului”. „Adevărul mai este aici, deopotrivă, stare-de-neascundere şi corectitudine, chiar dacă starea-de-neascundere este şi ea sub jugul lui ιδέα.” Ce urmare a avut asupra esenţei adevărului această cădere a stării-de-neascundere „sub jugul lui ιδέα”? Înainte de a fi întemeiat şi lămurit esenţa stării-de-neascundere ca esenţă a adevărului, gândirea occidentală a abandonat-o în favoarea esenţei adevărului „conceput drept corectitudine a reprezentării fiinţării”. Iată deci credinţa lui Heidegger: odată cu Platon a intervenit o mare „schimbare de direcţie” – care a devenit însăşi istoria metafizicii occidentale. De când a luat naştere doctrina lui Platon despre adevăr, „omul gândeşte în funcţie de idei şi apreciază tot ceea ce este real în funcţie de valori”.

Resurse:

Platon – REPUBLICA, Editura Antet, Bucureşti, 2005;

Martin Heidegger – REPERE PE DRUMUL GÂNDIRII, Ed. Politică, Bucureşti, 1988.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s