CE ESTE FILOSOFIA ANTICĂ?

NOTE DE LECTURĂ din cartea Ce este filosofia antică?, aparţinând lui Pierre Hadot (traducere la Editura Polirom, 1997)

1. Când şi unde a apărut filosofia?

„ […] cuvintele din aceeaşi familie cu philosophia şi-au făcut apariţia abia în secolul V î.Hr. şi ea nu a fost definită în mod filosofic decât în secolul VI, de către Platon; cu toate acestea , Aristotel şi, împreună cu el, întreaga tradiţie a istoriei filosofiei consideră drept filosofi pe primii gânditori greci care apăruseră la începutul secolului VI, la periferia zonei de influenţă greceşti, în coloniile din Asia Mică, mai precis în cetatea Milet: Thales[1], matematician şi tehnician, unul din cei Şapte Înţelepţi[2], renumit pentru că ar fi prezis eclipsa de soare din 28 mai 585, apoi Anaximandru şi Anaximenes. Această direcţie de gândire se va extinde şi la alte colonii greceşti, anume cele din Sicilia şi din Italia de Sud. Astfel se întâmplă că, în secolul VI, Xenofan din Colophon emigrează în Elea, că Pitagora, originar din insula Samos (nu departe de Milet), se stabileşte la sfârşitul secolului VI la Crotona, apoi la Metapont. Încetul cu încetul, Italia de Sud şi Sicilia vor deveni centrul unei activităţi intelectuale extrem de vii, o dată cu Parmenide şi Empedocle, de exemplu.

Toţi aceşti gânditori propun o explicaţie raţională asupra lumii şi cu aceasta se produce o cotitură decisivă în istoria gândirii. Existau, într-adevăr, înaintea lor, în Orientul Apropiat şi chiar în Grecia arhaică, cosmogonii, dar ele erau de tip mitic, adică descriau istoria lumii ca o luptă între entităţi personificate. Ele erau „geneze”, în sensul biblic al cărţii Genezei, „carte a generaţiilor”, menită să facă un popor să-şi amintească de strămoşii săi şi să-l unească cu forţele cosmice şi cu generaţiile de zei. Creaţia lumii, a omului, crearea unui popor – acestea fac obiectul cosmogoniilor. […] dacă primii gânditori greci substituie acestei povestiri mitice o teorie raţională despre lume, ei păstrează totuşi în aceasta schema ternară ce structura cosmogoniile mitice. Ei propun o teorie asupra originii lumii, a omului şi a cetăţii. Această teorie este raţională deoarece încearcă să explice lumea nu printr-o luptă între elemente, ci printr-o luptă între realităţi 2fizice” şi prin predominarea uneia asupra celorlalte. Această schimbare radicală se rezumă, de altfel, în cuvântul grec physis, care, la originea sa, semnifică totodată începutul, desfăşurarea şi rezultatul procesului prin care un lucru se constituie. Obiectul demersului lor intelectual, pe care ei îl numesc cercetare, historia, este physis-ul universal”(38 – 39).

2. Virtuţile paideutice ale filosofiei

Despre începuturile filosofiei se poate vorbi şi prin raportarea acesteia la un set de practici şi teorii îndelung frecventate în perioada presocratică şi care se raportează la o exigenţă fundamentală a mentalităţii greceşti – dorinţa de a forma şi de a educa (paideia).

„Din vremurile îndepărtate ale Greciei homerice, educaţia tineretului este marea preocupare a clasei nobililor, a celor ce posedă acea arete, adică perfecţiunea impusă prin nobleţea sângelui, care va deveni mai târziu, la filosofi, virtutea, adică nobleţea sufletească. Putem să ne facem o idee despre această educaţie aristocratică graţie poemelor lui Theognis, care sunt o culegere de precepte morale. Această educaţie este dată de către adulţi, chiar în grupul social de care aparţin. Se exersează în vederea dobândirii calităţilor: forţă fizică, curaj, simţ al datoriei şi al onoarei, care sunt necesare războinicilor şi sunt personificate de marii strămoşi divini luaţi drept modele. Începând cu secolul V, o dată cu înflorirea democraţiei, cetăţile vor avea aceeaşi preocupare de a forma viitori cetăţeni prin exerciţiile trupului, gimnastică şi muzică, precum şi ale spiritului. Dar viaţa democratică dă naştere luptelor pentru putere: trebuie să ştii să persuadezi poporul, să-l faci să ia o decizie sau alta în cadrul adunării. Este deci necesar, dacă vrei să devii un conducător al poporului, să dobândeşti măiestria limbajului. acestei nevoi îi va răspunde mişcarea sofistă[3]”(40).

„O dată cu înflorirea democraţiei ateniene în secolul V, toată această activitate intelectuală, răspândită în coloniile greceşti din Ionia, Asia Mică şi Italia de Sud, se va stabili în Atena. Gânditori, profesori şi savanţi se îndreaptă spre această cetate, aducând moduri de gândire ce îi erau până atunci aproape necunoscute şi care sunt mai mult sau mai puţin acceptate. De exemplu, faptul că Anaxagoras, venind din Ionia, fusese acuzat de ateism şi nevoit să plece în exil, arată că înclinaţia de a cerceta care se dezvoltase în coloniile greceşti din Asia Mică era cu totul neobişnuită pentru atenieni. Vestiţii „sofişti” din secolul V sunt adesea, şi ei, străini. Protagoras şi Prodicos vin din Ionia, iar Gorgias din Italia de Sud. Direcţia de gândire pe care ei o reprezintă apare în acelaşi timp ca o continuitate şi ca o ruptură în raport cu ceea ce a precedat-o. […] ei supun unei critici radicale această cunoaştere anterioară, insistând, fiecare în maniera sa, asupra conflictului care opune natura (physis) şi convenţiile umane (nomoi), şi pentru că, pe de altă parte, activitatea lor este îndreptată în special spre formarea tineretului în vederea reuşitei în viaţa politică. Învăţătura lor răspunde unei nevoi. Avântul vieţii democratice ridică pentru oamenii cetăţii, îndeosebi pentru cei ce vor să parvină la putere, cerinţa să posede o măiestrie desăvârşită a cuvântului.

Până atunci, tineretul era format pentru atingerea perfecţiunii, pentru arete, prin acea synousia, adică prin frecventarea lumii adulţilor, fără o specializare anume. Sofiştii, dimpotrivă, inventează educaţia într-un mediu artificial, care va rămâne una din caracteristicile civilizaţiei noastre. Sunt profesionişti ai predării, pedagogi înainte de toate, chiar dacă ar trebui să recunoaştem remarcabila originalitate a unui Protagoras, a unui Gorgias sau a unui Antiphon, de exemplu. În schimbul unei sume reprezentând un salariu, ei îşi învăţau elevii reţetele care le vor permite să persuadeze auditorii, să pledeze cu aceeaşi mare abilitate pro şi contra (antilogie). Platon şi Aristotel le vor reproşa că sunt negustori în materie de cunoaştere, neguţători en gros şi en detail. Ei predau, de altfel, nu doar tehnica discursului persuasiv, ci tot ceea ce poate servi la atingerea elevaţiei spirituale care seduce întotdeauna un auditoriu, anume cultura generală, şi este vorba aici atât despre ştiinţă, despre geometrie sau astronomie, cât şi despre istorie, sociologie sau teoria dreptului. ei nu întemeiază şcoli permanente, ci propun, în schimbul retribuţiei, serii de cursuri şi, pentru a atrage auditoriul, îşi fac singuri reclamă, ţinând conferinţe publice, ocazie cu care îşi pun în valoare ştiinţa şi abilitatea. Sunt profesori ambulanţi, care fac nu doar Atena să beneficieze de tehnica lor, ci şi alte cetăţi. Astfel, arete, perfecţiunea, înţeleasă, de această dată, drept competenţă, ce trebuie să permită jucarea unui rol în cetate, poate face obiectul unui antrenament, dacă subiectul care o învaţă are aptitudini naturale şi o exersează suficient”(41 – 42).


[1] Thales din Milet (c.624 – c.546 î.Hr.), filosof şi matematician, întemeietor al Şcolii din Milet (Ionia). Este primul gânditor grec care s-a ocupat cu cercetarea naturii lucrurilor luate în ansamblu. Unele relatări anecdotice vorbesc despre lipsa sa de spirit practic dar şi despre o afacere izbutită pe care a pus-o la cale închiriind cu anticipaţie prese de ulei într-un an cu o recoltă bogată de măsline. Încercarea sa de a formula o viziune raţionalistă despre lumea fenomenală, în opoziţie cu viziunile mitologice, pare să fi fost bazată pe credinţa că apa e un fel de principiu prim al naturii, idee derivată probabil din mituri cosmogonice egiptene sau babiloniene.

[2] Toţi cei Şapte Înţelepţi au fost oameni cu o existenţă istorică reală, nu legendară, precum aceea a eroilor mitici, anume, în prima jumătate a secolului VI î.Hr. şi toţi au fost nu numai filosofi, poeţi, taumaturgi, ci şi legiuitori, oameni politici şi de stat. Deşi nu toţi istoricii cad de acord cu privire la identitatea acestor înţelepţi, totuşi cele mai frecvent invocate nume sunt: Thales din Milet, Pittakos din Mythilene, Byas din Priene, Solon din Atena, Cleobulos din Lindas, Myson din Chena şi Chilon din Lacedemonia.

[3]Sofiştii – propagatori, de obicei profesionişti şi itineranţi, ai luminilor şi ai educaţiei superioare, cu o largă influenţă în Grecia în jurul anului 400 î.Hr. Cuvântul grec sophistes a însemnat iniţial expert, putând fi aplicat oricărui om care avea sau era capabil să ofere competenţă în practic orice problemă; iar unii din sofiştii din secolul al V-lea, precum Hippias din Ellis, aveau preocupări extrem de diverse. Competenţa care li se cerea însă în principal viza aşa-numita artă a comunicării publice prin oratorie şi dispută. De aceea învăţământul sofistic se rezuma cel mai adesea la retorică, combinată cu folosirea imprudent de încrezătoare a unei logici primitive şi adesea falacioase – a tertipurilor argumentative ce aveau să le aducă pentru mult timp sofiştilor o proastă faimă. Principalul lor aport a constat în încurajarea gândirii independente în lumea greacă, prin clarificarea atitudinilor şi asumpţiilor ei morale. Cei mai eminenţi sofişti au fost Protagoras din Abdera, cu teza sa subiectivistă că „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi Gorgias din Leontinoi, care a adus importante contribuţii în teoria retoricii şi în estetică.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s