CONTEXTUL APARIŢIEI SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Deşi oamenii şi-au pus întrebări şi au căutat răspunsuri dintotdeauna cu privire la grupul sau societatea în care au trăit, sociologia a apărut relativ târziu ca domeniu autonom în istoria culturii. Apariţia sociologiei ştiinţifice a fost precedată de o sociologie spontană, înţelegând prin aceasta un set de cunoştinţe lipsite de sistemicitate referitoare la viaţa socială şi care erau originate în simţul comun sau bunul –simţ.

I. SOCIOLOGIA SPONTANĂ – bazată pe simţul comun, are un caracter enciclopedic şi este foarte larg răspândită. Chiar şi persoanele cu un nivel intelectual modest sunt capabile să vorbească ore în şir despre ceea ce este bine şi ce este rău în grupul în care trăiesc, cum ar trebui organizată viaţa acestui grup, cum trebuie să fie relaţiile de familie, de vecinătate, relaţiile economice sau politice etc. Crezând că ştiu totul despre societatea în care trăiesc, mulţi oameni se miră de existenţa unei ştiinţe – sociologia – care are pretenţia de a studia ceea ce lor li se pare evident şi de a pune sub semnul întrebării cunoştinţe considerate adevărate de majoritatea membrilor unui grup.

Sociologia spontană  a simţului comun suferă de câteva mari neajunsuri:

  • cunoaşterea spontană are un caracter pasional – oamenii nu se mulţumesc numai să constate ceea ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează şi judecă realitatea prin perspectiva propriilor interese, concepţii, prejudecăţi, atracţii şi fobii, răstălmăcind-o şi falsificând-o. O imagine obiectivă a realităţii este imposibilă în absenţa unei pregătiri speciale şi a unui permanent examen critic;
  • cunoaşterea spontană are adesea un caracter iluzoriu – în cunoaşterea vieţii sociale, oamenii se iluzionează adesea, se amăgesc, autoînşelarea având şi un rop pozitiv: îl ajută pe individ să depăşească anumite obstacole, îl mobilizează să acţioneze, îl ajută să nu se lase doborât de obstacole;
  • cunoaşterea spontană este limitată – individul (sau grupul) are experienţe de viaţă limitate la mediul social în care trăieşte; despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri sau în alte societăţi, individul nu află decât ocazional sau nu ştie nimic; ceea ce nu îi este familiar este considerat anormal sau scandalos;
  • cunoaşterea spontană este contradictorie – oamenii oscilează permanent între sentimentul fatalităţii şi cel al liberului arbitru: când îşi fac planuri sau când îşi analizează succesele, consideră că totul depinde de ei, de priceperea şi calităţile lor, că îşi pot decide destinul; dacă se confruntă cu eşecuri, ei invocă împrejurările neprielnice, ostilităţile şi comploturile puse la cale de duşmani sau de vitregia soartei. Deşi este un mecanism psihosocial cu funcţie pozitivă, pendularea în cauză este inacceptabilă într-un demers ştiinţific.

Nici indivizii izolaţi şi cu atât mai puţin grupurile sunt capabili de a oferi o cunoaştere ştiinţifică riguroasă a societăţii. Grupul diminuează capacitatea critică a individului şi accentuează psiunile şi iluziile acestuia. Cunoştinţele produse în mod spontan de colectivităţi sau societăţi, deşi impresionante prin vastitatea lor, sunt contradictorii şi incoerente.

Sociologia spontană nu ne poate oferi o imagine adecvată a societăţii şi nu poate înlocui sociologia ştiinţifică.

II. DE LA SOCIOLOGIA SPONTANĂ LA SOCIOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoaşterea spontană a vieţii sociale, bazată pe bunul-simţ, a fost înlocuită cu cunoaşterea ştiinţifică. Între cunoaşterea spontană şi cea ştiinţifică există deosebiri esenţiale: ştiinţa se bazează pe evidenţe verificabile, pe observarea riguroasă a faptelor.

Cunoaşterea ştiinţifică se întemeiază pe trei axiome (principii) de bază:

  • oamenii de ştiinţă admit că există o lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt reale, şi nu un produs al minţii observatorului;
  • oamenii de ştiinţă admit că raporturile dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sensprincipiul determinismului admite între lucruri o relaţie de tipul cauză – efect. Determinismul social este mult mai dificil de probat şi analizat, comparativ cu determinismul fizic, însă nu este mai puţin valabil;
  • oamenii de ştiinţă admit că lumea exterioară poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă. Adevărurile ştiinţifice pot fi probate cu mijloace riguroase şi verificate de către alţi oameni de ştiinţă.

Observaţia ştiinţifică diferă de simpla privire sau contemplare a lumii exterioare, întrucât ea se conformează unor exigenţe:

  • observaţia ştiinţifică este precisă – nici un om de ştiinţă care se respectă nu va spune: „am studiat o mulţime de oameni şi am constatat că puţini suferă de boli cardiovasculare”; precizia observaţiei presupune indicarea exactă a numărului de oameni studiaţi, a structurii lotului, a modului în care a fost ales, a reprezentativităţii acestui lot pentru întreaga populaţie, a mijloacelor de investigare utilizate şi a numărului exact de persoane identificate ca suferind de boli cardiovasculare; fiecare observator trebuie să stabilească gradul de precizie sau marja maximă de eroare acceptabile în observaţia pe care o efectuează; dacă nu se obţine precizia necesară, observatorul trebuie să evite judecăţile pripite sau insuficient fundamentate;
  • observaţia ştiinţifică este riguroasă – observatorul prezintă lucrurile aşa cum sunt ele, fără omisiuni şi fără exagerări;
  • observaţia ştiinţifică este sistematică – făcută în mod deliberat, pregătită şi desfăşurată cu mijloace adecvate; observaţia întâmplătoare nu poate fi folosită pentru emiterea de judecăţi sau constatări riguroase întrucât este incompletă, imprecisă sau reţine doar ceea ce este accidental sau şocant;
  • observaţia ştiinţifică este obiectivă – neafectată de pasiunile, fobiile şi prejudecăţile persoanei care observă; în observarea fenomenelor sociale obiectivitatea este mai mult un deziderat, observatorul fiind conştient de necesitatea limitării subiectivităţii sale şi acţionând în acest sens; în mod obişnuit, oamenii văd şi aud ceea ce vor să vadă şi să audă, de aceea observaţiile lor sunt adesea incomplete, distorsionate sau complet false; omul de ştiinţă trebuie să-şi educe simţul obiectivităţii: confruntarea critică a propriilor percepţii şi observaţii cu cele ale altor observatori constituie un mijloc important de educare a obiectivităţii;
  • observaţia ştiinţifică este consemnată – întrucât memoria omului nu este infailibilă, fiind afectată de uitare, datele observaţiei trebuie înregistrate în scris sau cu mijloace tehnice audiovizuale;
  • observaţia ştiinţifică este efectuată de persoane calificate – calificarea de observator se dobândeşte printr-o pregătire profesională adecvată, în lipsa căreia observaţiile sunt privite cu scepticism şi supuse verificării de persoanele competente;
  • observaţia ştiinţifică se realizează în condiţii controlate – chiar şi în condiţiile observaţiei sociologice desfăşurate în afara laboratorului există mijloace riguroase de control al variabilelor supuse observării.

FUNDAMENTATĂ PE UN ASEMENEA TIP DE OBSERVAŢIE, SOCIOLOGIA POATE FI DEFINITĂ CA STUDIUL ŞTIINŢIFIC (sistematic) AL SOCIETĂŢII sau, particularizând, STUDIUL ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI AL SCHIMBĂRILOR SOCIALE.

Sociologia îi determină pe oameni să examineze cu atenţie mediul social în care trăiesc, să-şi verifice cunoştinţele incomplete sau false pe care le au despre acesta. Sociologia îi ajută pe oameni să înţeleagă modul de organizare a societăţii, de ce o societate este aşa cum este şi nu altfel sau cum poate fi ea schimbată.

Provenită dintr-o asociere curioasă a termenului latin socius (tovarăş, asociat, companion) cu un termen din limba greacă – logos (ştiinţă, teorie), noua formulare trebuia să o înlocuiască pe cea veche de „fizică socială”, folosită în linii mari pentru acelaşi registru de probleme. Totuşi, A. Comte nu este considerat fondatorul sociologiei ca ştiinţă numai pentru faptul de a fi atribuit noul nume, ci şi pentru preocupările lui de a evidenţia domeniul de studiu al noii ştiinţe, locul deţinut de ea în clasificarea ştiinţelor, raporturile dintre aspectele statice şi cele dinamice din societate ş.a.m.d.

Cei mai mulţi dintre istoricii sociologiei consideră că fondatorul ei ar fi gânditorul francez Auguste Comte (1798-1857) prin lucrarea Curs de filosofie pozitivă, deşi este exprimată şi poziţia conform căreia, cei care i-au pus bazele ştiinţifice ar fi Thomas Hobbes (1588-1679) în lucrarea Leviathan (1651), Montesquieu (1689-1755) în lucrarea Despre spiritul legilor (1748).

Auguste Comte este cel care foloseşte pentru prima oară termenul de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea Curs de filosofie pozitivă (vol. IV, lecţia a 47-a), carte apărută în 1839.

Cercetarea sociologică se poate desfăşura la două niveluri de analiză:

  • la nivelul unor mici unităţi sociale, prezentându-se situaţia concretă a unui grup, a unei comunităţi sau a unei organizaţii – MICROSOCIOLOGIE;
  • la nivelul întregii societăţi, punându-se în corelaţie variabile de amploare – MACROSOCIOLOGIE. Macrosociologia se ocupă de aspectele de anvergură, de procesele sociale pe termen lung, de analiza statului, familiei, culturii, religiei, economiei sau pur şi simplu de analiza societăţii.

Cele două niveluri de analiză sunt complementare, diferenţele dintre ele fiind doar de grad şi de cuprindere.

SOCIOLOGIA = STUDIUL SISTEMATIC AL VIEŢII SOCIALE.

III. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI

SOCIOLOGIA REALIZEAZĂ MAI MULTE FUNCŢII dintre care amintim:

 

  • FUNCŢIA DESCRIPTIVĂdescrierea, prezentarea faptelor şi proceselor sociale, aşa cum acestea au loc; avem de-a face în acest caz cu o diversificare sociografică a sociologiei;
  • FUNCŢIA EXPLICATIVĂ (COMPREHENSIVĂ) – dacă sociologia s-ar limita numai la descrierea faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, atunci aceasta ar fi doar sociografie; ea vizează să stabilească relaţii de determinare sau de covarianţă între diversele aspecte ale vieţii sociale.
  • FUNCŢIA DE AMELIORARE A VIEŢII SOCIALEsociologia se raportează în mod critic la societatea pe care o studiază, propunându-şi schimbarea acesteia prin formularea de politici sociale (ex: politici educaţionale, politici de organizare a instituţiilor sociale, politici salariale etc.)

Sociologia este o disciplină complexă, abordând un areal problematic destul de vast, de unde şi nevoia constituirii unor domenii sau ramuri specializate:

  1. ramuri care studiază grupuri şi colectivităţi umane – de exemplu: sociologia grupurilor mici, sociologia urbană, sociologia rurală;
  1. ramuri care cercetează fenomene şi procese sociale – de exemplu: sociologia opiniei publice, sociologia educaţiei, sociologia politică, sociologia comunicaţiilor;
  1. ramuri care studiază instituţii sociale – de exemplu: sociologia familiei, sociologia şcolii.

PETER BERGER (1963): SOCIOLOGIA ÎNCEARCĂ SĂ SURPRINDĂ GENERALUL ÎN PARTICULAR Sociologii încearcă să surprindă modelele generale/patern-uri în structura comportamentală a indivizilor. Deşi fiecare individ este unic în felul său, societatea este cea care modelează vieţile fiecărui membru al acesteia. Începem să gândim într-o manieră sociologică în momentul în care conştientizăm modul în care societatea ne influenţează (modifică) experienţele de viaţă individuală.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Sociologie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s