Despre portretul filosofului şi al filosofiei (Aristotel – Cicero)

Lectura atentă a celor două texte oferă repere importante cu privire la specificul reflecţiei filosofice şi portretul celui care se îndeletniceşte cu acest domeniu al culturii:

1. „Ar trebui să cercetăm ce fel de cauze şi ce fel de principii sunt acelea a căror cunoaştere constituie filosofia. Poate că, dacă am trece în revistă opiniile pe care ni le facem despre filosof, am ajunge mai degrabă la răspunsul căutat. În primul rând, părerea pe care ne-o facem despre un astfel de om este aceea că el, pe cât cu putinţă, ştie toate, fără însă a poseda şi ştiinţa fiecărui caz particular; apoi, el în stare să cunoască şi probleme mai grele, care nu-s uşoare pentru priceperea omului de rând… A treia caracteristică a filosofului constă în aceea că, în domeniul oricărei discipline, e considerat mai capabil acela care ştie să-şi formuleze gândurile sale în chip mai precis şi să le predea în chip mai potrivit. Apoi, ştiinţa care e cultivată pentru ea însăşi, de dragul cunoaşterii, e socotită ca fiind la un nivel mai înalt decât aceea care e studiată în vederea foloaselor care decurg din ea, după cum, tot astfel, e socotită ca având o valoare mai mare aceea care joacă un rol conducător decât aceea care e în slujba alteia. Căci filosoful trebuie să comande el, nu să i se comande de către altul, şi nu se cade să i se dea lui directive, ci el să le dea acelora care-s mai puţin învăţaţi decât el.

Cam acestea şi cam atâtea sunt părerile despre filosofie şi despre filosof. Cât priveşte însuşirea de a şti totul, aceasta revine în chip necesar aceluia care, în primul rând, are cunoştinţa universalului, căci el, prin aceasta, cunoaşte oarecum tot ce e subsumat universalului. Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. Totuşi cele mai riguroase ştiinţe sunt acelea ce se bazează mai direct pe primele principii, căci mai exacte sunt acelea ce se întemeiază pe principii mai simple. Cel care îmbrăţişează ştiinţa pentru ea însăşi va prefera pe aceea ce are calitatea de ştiinţă în cel mai mare grad şi aceasta nu este alta decât aceea al cărei obiect e cognoscibil în cea mai mare măsură, iar condiţia aceasta o îndeplinesc, mai presus decât orice altceva, primele principii şi cauze. Căci cu ajutorul şi pe temeiul lor cunoaştem şi celelalte lucruri, iar nicidecum principiile cu ajutorul celor ce le sunt subsumate. Însă cea mai suverană dintre ştiinţe şi îndreptăţită într-o mai mare măsură s domine asupra celei menite să slujească e aceea care ştie cu ce scop trebuie făcut lucrul. Scopul acesta, când e vorba de fiecare caz în parte, este binele său, iar când e vorba de Natură în ansamblul său este Binele absolut.”

2. „Potrivit tradiţiei … Pitagora s-ar fi dus la Phliunte[1] şi discutase cu Leon, conducătorul cetăţii, unele probleme, dovedindu-se stăpân pe multe cunoştinţe şi iscusit vorbitor. Admirându-i inteligenţa şi elocvenţa, Leon l-a întrebat care este ştiinţa pe care o preferă în special; Pitagora i-ar fi răspuns că nu posedă nicio ştiinţă în special, dar că este filosof. Surprins de noutatea acestui termen, Leon l-a întrebat ce sunt oare filosofii şi care e deosebirea dintre ei şi ceilalţi oameni; la această întrebare, Pitagora i-a răspuns că viaţa omenească i se pare asemenea târgului unde se desfăşoară în toată măreţia jocurile olimpice şi unde se adună întreaga Grecie. Acolo – spunea el – unii caută să câştige prin iscusinţa lor fizică coroana aducătoare de glorie şi renume; alţii vin ca vânzători sau cumpărători, împinşi de pofta de câştig; mai este însă, în acelaşi timp, şi o anume categorie de oameni, şi  tocmai cei mai aleşi, care nu urmăresc nici aplauze, nici profit, ci vin ca spectatori şi examinează cu luare-aminte ce se întâmplă acolo şi cum se petrec lucrurile. Tot aşa şi noi, ca şi cum am fi plecat dintr-un oraş oarecare într-un târg cu multă lume, pornim din altă viaţă şi din altă lume ca să intrăm în viaţa noastră de acum: unii ca să se facă robi ai gloriei, alţii ai banului; câţiva, împrăştiaţi aici şi acolo, nu pun nici un preţ pe toate celelalte, ca să se consacre cu ardoare cercetării naturii – pe aceştia el îi numeşte „iubitori de înţelepciune”, adică filosofi. Şi, după cum acolo la târg, lucrul cel mai frumos e să priveşti fără a dobândi vreun câştig pentru tine, tot aşa în viaţă contemplarea şi studiul naturii sunt cu mult mai presus de orice altă activitate.”


[1] Cetate din nord-vestul Peloponezului.

PORTRETUL FILOSOFULUI ŞI AL FILOSOFIEI:

1. Aristotel – Metafizica

Pentru Aristotel caracteristicile filosofului sunt:

  • ştie de toate, nu este străin de niciun domeniu al cunoaşterii, fără a avea însă şi ştiinţa fiecărui caz particular;
  • deţine cunoaşterea universalului (a generalului), cunoaşterea par excellance, care le subsumează pe toate celelalte;
  • îşi exprimă gândurile cu rigoare şi precizie, le face cunoscute (le predă) într-un mod accesibil;
  • are statutul unui conducător (cel puţin în domeniul spiritului);
  • reuşeşte să cunoască probleme dificile: acele aspecte ale realităţii reprezentate de universale (concepte, categorii, abstracţii) – care sunt îndepărtate de simţuri, dar care stau la baza existenţei oricărui lucru;
  • domeniul său de competenţă se constituie din ştiinţa care studiază primele principii şi cauze ale lucrurilor = filosofia primă;
  • demersul său este unul deductiv = de la identificarea principiilor şi a cauzelor (regularităţilor) către situaţiile/aspectele particulare;
  • gândeşte teleologic (lb.gr. telos = scop, ţel) adică are în vedere scopul sau finalitatea pentru care trebuie făcut un lucru sau o anumită activitate;
  • reuşeşte să cunoască scopul oricărui lucru = binele şi scopul întregului univers = Binele absolut.
Specificul filosofiei:
  • ştiinţă (termenul trebuie adoptat cu rezervele de rigoare) cultivată pentru ea însăşi, cunoaştere de dragul cunoaşterii şi nu în vederea unui folos imediat;
  • ştiinţă cu cel mai înalt grad de generalitate şi abstractizare;
  • ştiinţă mult mai valoroasă decât celelalte ştiinţe (vezi clasificarea ştiinţelor: teoretice, practice, poietice/productive), cu rol coordonator, conducător, integrator;
  • ştiinţa primelor principii şi cauze, pe care Aristotel o numeşte într-un alt loc din aceeaşi lucrare filosofie primă (lb.gr. prote philosophia).

2. Cicero – Tusculane

Caracteristicile filosofului pentru Pitagora (aşa cum vorbeşte Cicero):

  • nu este un înţelept, ci un iubitor de înţelepciune;
  • deţine numeroase cunoştinţe , este inteligent;
  • posedă elocvenţă (un bun vorbitor);
  • nu deţine cunoaşterea vreunei ştiinţe în mod special, ci este un iubitor de înţelepciune;
  • (analogie/metaforă) viaţa = o întrecere/o competiţie;
  • filosoful = nu urmăreşte onoarea sau gloria, nici câştigul;
  • ocupaţia predilectă = cercetarea naturii (implicit a naturii umane) = mai presus de orice activitate;
  • este preocupat să observe, să examineze (să analizeze) spectacolul vieţii (de ce se întâmplă şi cum se întâmplă) = vita contemplativa (viaţă contemplativă) = contemplarea fenomenelor din societate.
Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s