Scurtă introducere în studiul logicii

Dacă ajungi la un pasaj pe care nu-l poţi înţelege, citeşte-l din nou; dacă încă nu-l înţelegi, citeşte-l din nou; dacă dai greş chiar după trei lecturi, probabil mintea îţi este puţin obosită. În acest caz, pune cartea deoparte şi treci la alte ocupaţii, şi a doua zi,când te întorci la ea odihnit, vei descoperi foarte probabil că ea este foarte uşoară

(Lewis Carroll – pseudonimul lui C.L. Dogson, strălucit logician şi mare povestitor, autorul mult apreciatei cărţi Alice în Ţara Minunilor).

A. PRECIZĂRI PRELIMINARE

Potrivit lui Aristotel (384 – 323 î.Hr.), ştiinţele se împart în trei categorii: teoretice (teologia/metafizica, matematica, fizica/ştiinţa naturală), practice (etica, politica, ştiinţele economice) şi productive (muzica, poezia, retorica, arhitectura). Fiecare dintre aceste ştiinţe are un scop bine precizat: ştiinţele teoretice – cunoaşterea adevărului; ştiinţele practice – îndrumarea acţiunii, modul în care oamenii trebuie să acţioneze în diferite circumstanţe; ştiinţele productive – producerea de bunuri/obiecte utile sau frumoase. După cum observăm logica nu se încadrează în nici una dintre aceste trei categorii.

În ceea ce priveşte logica, succesorii lui Aristotel au fost nesiguri în privinţa statutului ei. Ulterior, unii filosofi au susţinut că logica este o „parte” a filosofiei – o disciplină care trebuie situată alături de matematică şi de ştiinţa naturală.

Alţii, inclusiv discipolii lui Aristotel, au afirmat că logica este un „instrument” al filosofiei – ceva folosit de filosofi şi savanţi, nu un obiect al studiilor lor. Cuvântul grecesc pentru „instrument” este organon: iată de ce aristotelicienii de mai târziu au denumit Organon scrierile de logică ale lui Aristotel. Este clar că logica este atât parte, cât şi instrument al filosofiei.

Denumirea de logică îi era necunoscută lui Aristotel, neputând fi consemnată istoric înaintea perioadei în care a trăit Cicero (sec. I î.e.n.). Chiar şi atunci, termenul logica nu desemna atât logica, cât dialectica, iar Alexandru din Aphrodisias (sec. III e.n.) este primul scriitor ce foloseşte λογική în sensul de logică. Denumirea dată de Aristotel acestei ramuri a cunoaşterii, sau cel puţin studiului raţionamentului, este cea de „analitică”. În primul rând, ea se referă la analiza raţionamentului prin figuri ale silogismului, dar probabil ar trebui extinsă pentru a include şi analiza silogismului prin propoziţii şi a propoziţiei prin termeni.

Corpul scrierilor de logică ale lui Aristotel, aşa cum ni s-au transmis prin tradiţie de la finele antichităţii, este alcătuit din şase cărţi:

  1. Categoriile – consacrată unei teme speciale din teoria noţiunilor, şi anume predicatelor cele mai generale, numite categorii;
  2. Despre interpretare – care tratează unele teme speciale din teoria propoziţiilor şi, în primul rând, opoziţia propoziţiilor;
  3. Analitica primă – în care Aristotel dezvăluie structura silogismului – raţionament prin care din ceva dat (premise) se obţine altceva decât ceea ce este dat (concluzia) – şi expune formele valide şi cele incorecte;
  4. Analitica secundă – în care se discută în continuare caracteristicile pe care raţionamentul trebuie să le aibă pentru a fi considerat absolut cert (demonstraţia);
  5. Topica – înfăţişează argumentarea dialectică (raţionamentele probabile);
  6. Respingerile sofistice – de fapt ultimul capitol al Topicii, rezervat argumentării eristice (incorecte).

Aşa cum am precizat, ansamblul de tratate logice a primit ulterior numele de Organon. Cert este faptul că nici titlurile şi nici ordinea acestor opere nu aparţin lui Aristotel însuşi. I se recunoaşte lui Andronicos din Rhodos (sec. I î.Hr.), al unsprezecelea succesor al lui Aristotel, meritul de a fi ordonat tematic şi de a fi editat operele maestrului.

Deşi Aristotel nu discută problema în mod explicit, îi este clară diferenţa dintre logică şi alte moduri de investigaţie cu care ea a fost uneori identificată sau confundată – gramatica, psihologia, metafizica. Pentru el logica nu este un studiu al cuvintelor, ci al gândirii, pentru care cuvintele sunt doar semne; un studiu al gândirii nu prin referinţă la istoria ei naturală, ci la succesul sau eşecul ei în atingerea adevărului; un studiu al gândirii care nu constituie natura lucrurilor, ci îşi propune să înţeleagă natura lucrurilor.

Mult timp şi prin tradiţie logica a fost înţeleasă drept „analiza şi critica gândirii”. Această caracterizare oferă o primă idee asupra conţinutului ştiinţific al logicii, dar care, la un examen mai atent, necesită precizări suplimentare. În ipostaza de ştiinţă a gândirii, logica intră în concurenţă cu alte discipline, care studiază de asemenea procesele gândirii; este vorba despre gnoseologie/teoria cunoaşterii şi psihologie.

Chiar dacă temele logicii interacţionează cu cele care aparţin teoriei cunoaşterii, totuşi logica trebuie separată de aceasta din urmă. Deşi ambele operează cu categoria adevărului, logica doar manipulează noţiunea de adevăr pe care o moşteneşte de la teoria cunoaşterii. Din perspectiva gnoseologiei este relevantă analiza gândirii raportată la obiectul cunoaşterii, pe când logica examinează operaţiile gândirii detaşate de obiectul acesteia.

Logica nu trebuie confundată nici cu psihologia. În timp ce psihologia examinează gândirea integrată în subiectul care gândeşte, logica studiază gândirea detaşată de subiect. Logica încearcă să facă abstracţie de prezenţa şi acţiunea factorilor extralogici, precum tendinţe, interese, dispoziţii şi afecte, care toate influenţează gândirea omului. Ea studiază gândirea logică, gândirea în funcţionarea sa ideală, netulburată de intervenţii străine. Aceasta este gândirea corectă, validă, care se bucură de proprietatea admirabilă de a transmite adevărul din verigă în verigă. În timp ce psihologia studiază gândirea ca proces, logica examinează gândirea ca operaţie. Categoriile de bază ale psihologiei sunt normal şi patologic, iar logica se clădeşte pe categoriile de valid (corect) şi nevalid (incorect). Logicianul aduce cu sine un nou criteriu valoric: validitatea – irelevant pentru cercetările psihologice. Validitatea se testează pur formal, de aceea considerăm logica drept studiu al formei gândirii.

B. GÂNDIREA CA OBIECT AL LOGICII 

Logica îşi propune să studieze gândirea, făcând abstracţie atât de legăturile ei cu obiectul cunoaşterii cât şi de cele cu subiectul cunoaşterii. Cu alte cuvinte, logica abordează doar structura gândirii, mecanismele pe care gândirea le pune în joc atunci când se argumentează.

Să analizăm structura gândirii pe un exemplu concret:

Dacă toate gazele sunt neconductoare şi toţi vaporii metalici sunt gaze, atunci toţi vaporii metalici sunt neconductori.

Această frază constituie expresia verbală a unui raţionament. Nu este greu să ne dăm seama că deseori gândirea se desfăşoară după acest model.

Dacă toţi aerosolii sunt instabili şi toţi norii sunt aerosoli, atunci toţi norii sunt instabili.

Comparând aceste exemple de argumentare între ele, observăm că unele cuvinte, şi anume expresiile: „dacă”, „atunci”, „şi”, „sunt” se repetă în fiecare exemplu, ocupând aceeaşi poziţie, pe când celelalte cuvinte se schimbă de la un exemplu la altul. Termenii constanţi se numesc constante logice, iar termenii variabili, variabile logice. Să reprezentăm variabilele logice prin litere, aşa cum se procedează în algebră, iar constantele logice prin cuvintele respective. Obţinem formula:

Dacă toţi M sunt P şi toţi S sunt M, atunci toţi S sunt P.

Această formulă reprezintă, într-o primă aproximaţie, însăşi structura tipului de raţionament dat în exemplul de mai sus. Variabilele logice S, P şi M pot fi înlocuite prin orice alţi termeni concreţi, bineînţeles cu condiţia ca între termenii aleşi să existe relaţiile indicate de constantele logice:

S                                P                                 M      

filosof                         muritor                    om

balenă                     mamifer                     vivipar

aer                              greu                           corp

pătrat                    inscriptibil                poligon regulat

Toate acestea ne dezvăluie deosebirea fundamentală dintre forma gândirii şi conţinutul gândirii. Exemplele de mai sus ne conving că aceeaşi formă a gândirii poate îmbrăca conţinuturi diferite. Urmând aceeaşi schemă, noi putem gândi asupra unor obiecte total diferite. Astronomul şi biologul, matematicianul şi sociologul, chimistul şi fizicianul pot folosi aceleaşi formule logice, deşi gândesc în domenii diferite.

Variabilele logice reprezintă diferite forme ale gândirii. În exemplele date, S, P şi M reprezintă termeni sau noţiuni sau concepte. Enunţul logic Toţi S sunt P, care constă din unirea mai multor noţiuni, exprimă o formă mai complexă: propoziţia sau judecata. Iar din unirea mai multor propoziţii rezultă o formă logică şi mai complexă: inferenţa sau raţionamentul. Structura gândirii corespunde, dar numai grosso modo, structurii limbajului. Noţiunile sunt exprimate prin cuvinte izolate (sau eventual sintagme), propoziţiile logice prin propoziţii verbale, inferenţele prin fraze. această corespondenţă este doar aproximativă, fiindcă între gândire şi limbaj nu există identitate, ci numai complementaritate dialectică.

Constantele logice reprezintă operaţii ale gândirii. Când, de exemplu, afirm că Antarctica este un continent şi nu o insulă, din punct de vedere logic introduc un obiect într-o clasă, scoţându-l din altă clasă. În cazul acesta, verbul „este” şi negaţia sa reprezintă operaţiile logice numite incluziune şi excluziune între clase. Operaţiile logice se desfăşoară între formele logice. astfel, incluziunea şi excluziunea au loc între noţiuni: noţiunea „poligon” include noţiunea „triunghi” şi exclude noţiunea „cerc”.

Din punct de vedere logic, gândirea constă din operaţii logice efectuate cu forme logice. De aceea putem concluziona: logica este ştiinţa care studiază structura gândirii sau formele gândirii sau operaţiile gândirii.

C. UTILITATEA STUDIULUI LOGICII

Omul matur gândeşte corect în mod spontan, fără să-şi dea seama. Dar studiul logicii aduce în lumina critică a conştiinţei ceea ce se petrece fără să ştim cum. În acest fel logica dobândeşte incontestabile virtuţi educative. Un lucru este a gândi pur şi simplu şi altceva este a fi conştient de operaţiile gândirii. Cu ajutorul cunoştinţelor de logică, procedeele gândirii noastre se precizează, se şlefuiesc. Ni se cere mereu să definim, să clasificăm, să demonstrăm, să combatem, să argumentăm. Toate acestea pot fi făcute mai rău sau mai bine. Logica ne învaţă cum să le facem bine.

Este un mod candid de a privi logica drept o învăţătură aridă, care se răsfaţă prin tratate şi care îi terorizează pe cei care vor să se aventureze în studierea ei. Gândirea are calităţi: claritate, consecvenţă, întemeiere. Să nu facem confuzii, să nu ne contrazicem, să nu afirmăm ceva fără argumente. Logica ne ajută să câştigăm aceste calităţi. Întrucât ştiinţa a progresat, s-a complicat, se cere gândirii noastre să fie tot mai suplă, tot mai subtilă. Adevărul trebuie să triumfe întotdeauna, erorile trebuie demascate şi eliminate. Pentru toate aceste scopuri logica oferă un ajutor valoros.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Logica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s