Câteva repere ale logicii aristotelice

Logica nu este o disciplină, ci o imagine oglindită a lumii (Ludwig Wittgenstein)

 Etimologic termenul „logică” derivă din grecescul logos, care înseamnă „cuvânt”, „enunţ”, „discurs”, „raţionament”, „raţiune” etc. Logica nu este o ştiinţă, ci este mai curând un instrument ce poate fi utilizat cu succes în orice sector sau domeniu al activităţii umane.

Sursa: Atlas zur Philosophie (Deutscher Taschenbuch Verlag, 1991)

Părintele incontestabil al logicii este considerat Aristotel (384 – 322 î.Hr.), chiar dacă denumirea de logică îi era străină gânditorului grec, fiind consemnată mult mai târziu, în perioada în care a trăit Cicero (106-43 î.Hr.). Aristotel numea „analitică” ceea ce noi astăzi numim „logică”, pentru filosoful grec termenul „logic” având semnificaţia de „abstract”, „probabil”. Cu toate acestea Aristotel este autorul primului tratat de logică, înţelegând prin aceasta în special studiul raţionamentului (analitică). Aristotel a denumit Analitică (Apodictică) partea care se ocupă cu raţionamentul demonstrativ, cel care conchide din premise adevărate, Dialectică, partea care se ocupă cu raţionamentul probabil, şi Eristică, partea care se ocupă de raţionamentul care foloseşte premise aparent probabile.

Corpul scrierilor de logică ale lui Aristotel (Organon), transmis prin tradiţie de la finele antichităţii, este alcătuit din şase cărţi:

  1. CATEGORIILE (înţelesul obişnuit al cuvântului kategoria este cel de predicat) – abordează termenii, cuvinte sau expresii care au o semnificaţie izolat sau în relaţie cu alte cuvinte. Aristotel încadrează „cuvintele fără legătură” (noţiuni ultime, neanalizabile) într-o tabelă categorială: Substanţa (primă/individuală/particulară, de exemplu: „Socrate” şi secundă/universală, de genul speciilor sau genurilor: „om”), Cantitatea (de exemplu: „de doi coţi lungime”), Calitatea (de exemplu: „alb”), Relaţia (de exemplu: „dublu”), Locul (de exemplu: „în Lyceum”), Momentul (de exemplu: „ieri”), Starea (de exemplu: „stă”), Posesia (de exemplu: „este încălţat”), Acţiunea (săvârşteşte o acţiune, de exemplu: „taie”) şi Pasiunea (suportă acţiunea din partea altuia, de exemplu: „e tăiat”). După unii autori, Aristotel îi datorează maestrului său Platon (427-347 î.Hr.) acceptarea noţiunilor abstracte de substanţă, calitate, cantitate, relaţie, activitate şi pasivitate. Totuşi ruptura de maestrul său este vizibilă în faptul că Aristotel privielgiază substanţele individuale, pe care le consideră cele mai reale lucruri (spre deosebire de Platon, la care ceea ce are cu adevărat realitate sunt universalele, Ideile).
  2. DESPRE INTERPRETARE – se studiază tipurile de propoziţii/enunţuri, judecăţile şi valoarea lor de adevăr: o judecată este adevărată atunci când ea stipulează că elementele cu adevărat unite ale realului sunt unite şi că cele cu adevărat divizate sunt divizate; tot aici Aristotel distinge între nume (un sunet care are un sens determinat prin convenţie, nu  are referinţă temporală şi ale cărui părţi luate separat nu au în sine un înţeles) şi verb (care, precum numele, transmite un înţeles definit însă deţine în plus o referinţă temporală şi indică ceva afirmat despre altceva); Aristotel împarte judecăţile din punct de vedere calitativ în: judecăţi afirmative şi judecăţi negative, iar din punct de vedere cantitativ, judecăţile sunt împărţite în: judecăţi despre un universal: universale („orice om este alb” şi non-universale („există un om alb” sau „un om este alb”) şi judecăţi despre individuale: „Socrate este alb”.
  3. ANALITICA PRIMĂ – în care Aristotel încearcă să dezvăluie structura considerată comună oricărui raţionament – silogismul – şi să expună varietăţile sale formale, independente de natura subiectului cu care se ocupă. Raţionamentul este considerat de Aristotel „… o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”, adăugând, pentru precizarea termenilor utilizaţi, că „înţeleg prin expresia: din ceea ce a fost dat că de aici rezultă totdeauna o consecinţă, iar prin această expresie din urmă, că nu mai este nevoie de niciun alt termen din afară pentru a face consecinţa necesară” (Analitica primă, I, 1, 24b).
  4. ANALITICA SECUNDĂ – în care se discută condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un raţionament (inferenţă) pentru a putea fi considerat ştiinţific în sensul deplin al cuvântului, altfel spus pentru a fi numit demonstraţie. Principiile prime ale ştiinţelor sunt axiomele, definiţiile şi „ipotezele” sau presupunerile existenţei obiectelor primare ale ştiinţei.
  5. TOPICELE – lucrare în care Aristotel operează o descriere a locurilor comune (lb.gr. topoi) ale argumentului. Scopul Topicelor este „de a găsi o metodă, prin care să putem argumenta despre orice problemă propusă, pornind de la propoziţii probabile, şi prin care să putem evita să cădem în contradicţie”, indiferent de pe ce poziţie ne-am situa: a „celui care întreabă” sau a „celui care răspunde”. Aristotel distinge între patru tipuri de raţionament: demonstrativ (când raţionamentul „este obţinut din premise adevărate şi prime sau din premise a căror cunoaştere derivă din din premise adevărate şi prime”), dialectic („raţionamentul care rezultă din premise probabile”), eristic („raţionamentul care porneşte de la premise în aparenţă probabile, dar nu în realitate, sau care numai în aparenţă porneşte de la premise probabile sau aparent probabile”) şi paralogic („raţionează pornind de la presupuneri care sunt proprii unei ştiinţe, dar nu sunt adevărate”). Raţionamentul dialectic reprezintă fundamentul logico-raţional al argumentării. Utilitatea unui astfel de raţionament constă în aceea că permite exersarea unei gimnastici mentale, dezvoltă capacitatea de a discuta în contradictoriu cu alte persoane, plecând de la premisele asumate de aceştia şi, nu în ultimul rând, permit distingerea facilă a ceea ce este adevărat de ceea ce doar pare astfel.
  6. RESPINGERILE SOFISTICE – mai mult o anexă a Topicelor, un studiu al erorilor de argumentare, clasificate de Aristotel în erori ce depind de limbaj (in dictione): echivocaţia, amfibolia, compoziţia, diviziunea, accentuarea şi erori care sunt în afara limbajului (extra dictionem): accidentul, confundarea unui termen absolut cu unul relativ, ignorarea tezei, petitio principii, eroarea consecvenţei, confundarea cauzei cu ceea ce nu poate fi cauză, întrebarea complexă.

Cel care a consacrat înţelesul valabil şi astăzi al termenului de logică este Alexandru din Aphrodisia (sec. I d.Hr.). Acest comentator al scrierilor aristotelice este primul scriitor care foloseşte termenul de logică în accepţia actuală.

Aristotel împarte ştiinţele în: ştiinţe teoretice, ştiinţe practice şi ştiinţe productive sau poietice (lb.gr. poietike, de la verbul poieo – a face, a produce, a executa). Scopul imediat al fiecărei ştiinţe este de a cunoaşte, dar scopurile lor ultime sunt: cunoaşterea (ştiinţele teoretice), îndrumarea acţiunii (ştiinţele practice) şi crearea de obiecte utile sau frumoase (ştiinţele productive). În mod normal dacă logica s-ar înscrie în această clasificare, ea ar trebui situată în categoria ştiinţelor teoretice, însă singurele ştiinţe teoretice sunt, după Aristotel, matematica, fizica, teologia/metafizica. Se pare că logica nu poate fi încadrată în nici una dintre aceste discipline. Logica este mai curând o parte a culturii generale, pe care oricine trebuie să o parcurgă înainte de a studia orice ştiinţă întrucât îi va permite celui care o studiază atent să construiască o argumentare corectă/validă. Cum remarcam mai sus, Aristotel atribuie doctrinei logice cuvântul Organon sau instrument (al ştiinţei), termen care a fost, în cele din urmă, conferit ansamblului operelor logice ale lui Aristotel.

Instrument valoros în dobândirea coerenţei, rigorii şi a credibilităţii, logica nu este doar privilegiul unor specialişti, ci un adjuvant al gândirii oricărui om care are despre sine pretenţia de a fi numit cult sau educat. „Omul matur gândeşte corect în mod spontan, fără să-şi dea seama. Dar studiul logicii aduce în lumina critică a conştiinţei ceea ce se petrece fără să ştim. În acest fel devine logica educatoare. Un lucru este a gândi pur şi simplu şi altceva este a fi conştient de operaţiile gândirii. În lumina cunoştinţelor de logică, procedeele gândirii noastre se precizează, se şlefuiesc. Ni se cere mereu să definim, să clasificăm, să demonstrăm, să combatem. Toate acestea pot fi făcute mai rău sau mai bine. Logica ne învaţă să le facem bine.” (Petre Botezatu, Introducere în logică, p.23) Prin logică, gândirea noastră dobândeşte un plus valoros de claritate, consecvenţă, rigoare, corectitudine, supleţe şi eleganţă.

Referinţe bibliografice:

  • Petre Botezatu, Introducere în logică, Ediţie îngrijită, prfaţă şi note de Teodor Dima, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
  • Sir David Ross, Aristotel, trad. din limba engleză de Ioan-Lucian Muntean şi Richard Rus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Logica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s