Problema sacrului la Rudolf Otto

„Să ne oprim asupra a ceea ce este mai intim şi mai profund în orice emoţie religioasă intensă, care este mai mult decât credinţă în mântuire, încredere sau iubire, asupra a ceea ce, lăsând cu totul deoparte asemenea sentimente accesorii, poate mişca şi umple sufletul nostru cu o forţă aproape năucitoare” (Rudolf Otto)

În lucrarea Sacrul (Das Heilige, 1917), una din cele mai influente lucrări asupra componentei iraţionale a sacrului, Rudolf Otto abordează problema complexă a experienţei religioase, modalităţile de manifestare ale acesteia, conţinutul şi caracteristicile specifice. Despre succesul răsunător al acestei lucrări, Mircea Eliade considera că acesta s-a datorat perspectivei noi şi originale propuse de autorul german. În loc să analizeze ideile de Dumnezeu şi de religie, Rudolf Otto se concentrează asupra descrierii „modalităţilor experienţei religioase”, asupra a ceea ce stă la baza oricărei astfel de experienţe.  Iată ce spune Mircea Eliade, în lucrarea sa intitulată Sacrul şi profanul: „În cartea sa, Rudolf Otto încearcă să desluşească trăsăturile specifice ale acestei experienţe înspăimântătoare şi iraţionale. El descoperă sentimentul de spaimă în faţa sacrului, a acelei mysterium tremendum, a acelei majestas care emană o putere copleşitoare; descoperă de asemenea teama religioasă de un mysterium fascinans, în care înfloreşte fiinţa în plenitudinea ei desăvârşită. Otto desemnează toate aceste experienţe prin termenul de numinoase (din latinescul numen, „zeu”), pentru că sunt determinate de revelaţia unui aspect al puterii divine. Numinosul este un fel de ganz andere, ceva cu totul deosebit, care nu are nimic omenesc şi nici cosmic, şi care-i dă omului sentimentul nimicniciei sale, făcându-l să simtă că ‹‹nu este decât o făptură›› şi, ca să folosim cuvintele lui Avraam când i se adresa Domnului, doar ‹‹pulbere şi cenuşă›› (Facerea, 18:27). Sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de realităţile ‹‹naturale››. Limbajul nu poate reda decât în chip naiv noţiunile de tremendum, majestas, mysterium fascinans, recurgând la termeni preluaţi din domeniul natural sau din viaţa spirituală profană a omului. Însă această terminologie analogică vine tocmai din incapacitatea omului de a exprima acel ganz andere: limbajul nu poate decât să sugereze ceea ce depăşeşte experienţa naturală a omului, cu ajutorul unor termeni preluaţi din această experienţă”[1]. Deşi subliniază valoarea studiului întreprins de R. Otto asupra experienţei religioase, Mircea Eliade deconspiră totodată limitele acestei cercetări: se reduce doar la aspectele iraţionale ale fenomenului religios. De aceea, Eliade consideră că prin lucrarea sa Sacrul şi profanul (Das Heilige und das Profane, 1957) reuşeşte să depăşească punctul de vedere al lui Otto, prezentând fenomenul sacrului „în toată complexitatea sa, şi nu numai latura sa iraţională”[2], precum gânditorul german. În Introducere la lucrarea sa, Eliade afirmă: „Ceea ce ne interesează nu este relaţia dintre elementele neraţionale şi cele raţionale, ci sacrul în totalitate”[3]. Or prima definiţie la care recurge exegetul religiilor suferă de o oarecare circularitate în stare să suscite ambiguitatea: sacrul este opus profanului. Să vedem cum stau lucrurile însă la teologul şi istoricul religiilor german.

Pentru început Rudolf Otto plasează sacrul în perspectiva opoziţiei dintre raţional şi iraţional. Privilegierea raţionalului, vizibilă în religia creştină – „creştinismul are concepte şi aceste concepte sunt de o claritate şi de o precizie superioară”[4], „foarte esenţial indiciu al superiorităţii sale [a creştinismului] faţă de alte trepte şi forme ale religiei”[5] – nu epuizează deloc esenţa divinului. Otto admite că religia creştină îşi justifică superioritatea din fatul că operează cu concepte în ceea ce priveşte cunoaşterea trenscendentului – „o cunoaştere cristalizată în concepte”[6] – totuşi „dacă atributele raţionale stau de obicei pe primul plan, ele nu pot câtuşi de puţin epuiza ideea divinităţii, deoarece există şi au valoare numai datorită unui element iraţional şi prin raportare la acesta”[7]. Totuşi aspectele de ordinul raţionalităţii care aparţin religiei creştine îşi găsesc legitimitatea numai prin raportarea la acel suport de factură iraţională, incapabil de a fi surprins în concept.

Se conturează, după R. Otto, o opoziţie între raţionalism şi religie, opoziţie care se vădeşte a fi „falsă sau cel puţin foarte superficială”[8] dacă admitem că raţionalismul înseamnă negarea ‹‹miracolului›› iar iraţionalismul (religia) ar fi afirmarea miracolului. Problema miracolului, expediată adesea în mod nejustificat în sfera iraţionalului, nu exclude deloc, după R. Otto, dimensiunea raţionalităţii – „raţionaliştii au admis destul de des sau chiar au construit a priori ‹‹posibilitatea miracolului››”[9]. Pentru gânditorul german, ortodoxia a încercat să îndepărteze elementul iraţional din religie, mai precis din experienţa religioasă: „Nesocotindu-l într-un mod destul de evident pe acesta, ea a raţionalizat în întregime ideea de Dumnezeu”[10]. Tendinţa raţionalizării ideii de Dumnezeu s-a păstrat şi a căpătat proporţii, ajungând să domine în teologie şi în studiul religiilor. Chiar miturile, religiile primitive sunt abordate prin această perspectivă a raţionalităţii. Se ignoră în mod premeditat elementul specific al experienţei religioase, acel ceva care este propriu numai acestui tip de experienţă. De aceea Otto consideră studiul său asupra categoriei cu totul speciale care este sacrul, o încercare de „a constata că religia nu ia sfârşit odată cu enunţurile ei raţionale şi a pune în lumină relaţiile dintre elementele ei în aşa fel încât ea să-şi devină sie îmsăşi mai limpede”[11].

Ce este sacrul? Încape acesta în cadrele strâmte ale unei definiţii? În ce măsură poate fi descris? Iată doar câteva dintre interogaţiile care călăuzesc studiul lui Rudolf Otto. „Sacrul este înainte de toate o categorie de interpretare şi de evaluare ce nu există, ca atare, decât în domeniul religios”. Sacrul este o categorie complexă, ce aparţine domeniului religios (chiar dacă a fost livrat cu succes şi domeniului eticii), categorie ce se sustrage raţionalului, ceva inefabil (sustras expresiilor lingvistice), un arreton, ceva care este „complet inaccesibil înţelegerii conceptuale”[12]. Otto distinge între accepţia obişnuită a termenului sacru (precum la Kant expresia „voinţă sacră”, însemnând voinţa care se supune fără şovăire legii morale) şi accepţia originară, riguroasă, ce depăşeşte determinaţiile morale şi raţionale asociate adesea, ceva ce „este viu în toate religiile şi constituie partea lor cea mai intimă”[13], nucleul dur al religiilor, elementul unificator.

Sacrul constituie condiţia indispensabilă a religiei, în absenţa căruia experienţa religioasă nu este posibilă. Manifestările cele mai pregnante ale sacrului se întâlnesc la nivelul religiilor semitice (religiile biblice). Aici sacrul este desemnat prin termenul „qadosh”, căruia îi corespund în limbile greacă şi latină: „hagios”, „sanctus” şi „sacer”. Aceşti termeni, deşi implică ideea de natură etică a binelui absolut, nu se reduc la aceasta, desemnând mai mult decât atât: un „reflex sentiment originar şi specific care, în sine, poate fi neutru şi chiar indiferent faţă de ceea ce este de ordin etic şi poate fi deci cercetat pentru el însuşi”[14]. Reducerea sacrului numai la dimensiunea eticului este, după cum consideră Rudolf Otto, „o răstălmăcire raţionalistă”.

Întrucât confuziile dintre cele două planuri, religios şi etic, cu privire la semnificaţiile termenului de sacru, sunt inevitabile, Otto propune un nou cuvânt: numinos– ul (de la numen). Termenul survine în expresii precum: „categorie numinoasă”, „o categorie specială a interpretării şi evaluării”; „stare sufletească numinoasă”, o stare „ce îşi face apariţia atunci când această categorie e întrebuinţată, adică atunci când un obiect este resimţit ca numinos”[15].  Numinosul se sustrage oricărei tentative de definire, el poate fi cel mult analizat, cercetare în urma căreia omul devine conştient că posedă în propriul său suflet o astfel de categorie. Otto recurge la o adevărată metodă maieutică: oamenii trebuie călăuziţi, pe calea analizei, spre acel punct al propriului lor suflet de unde numinosul „ţâşneşte”, „izvorăşte” singur. Altfel spus, sentimentul sacrului nu se învaţă, nici nu poate constitui obiectul unor teoretizări, „el poate fi doar stârnit, trezit – ca tot ce purcede din spirit”[16].

Rudolf Otto trece apoi la analiza elementelor numinosului, în primul rând „sentimentul stării de creatură” ca reflex în conştiinţa de sine al sentimentului obiectului numinos, apoi supune atenţiei expresia „mysterium tremendum” (elementul lui tremendum, al înfricoşătorului), elementul puterii absolute (majestas), elementul energiei. Există o emoţie cu totul specială care caracterizează experienţa religioasă. Sentimentul religios este unul de dependenţă absolută, „sentimentul stării de creatură, sentimentul creaturii ce se scufundă în propriul ei neant şi se pierde în faţa a ceea ce este mai presus de orice creatură”[17]. În experienţa religioasă omul trăieşte „sentimentul pierderii de sine şi al propriei aneantizări în faţa unei puteri supreme”, în faţa „superiorităţii (şi inaccesibilităţii) absolute” a obiectului numinos[18]. Polemizând cu Schleiermacher (pentru care se ajunge la Dumnezeu printr-un raţionament deductiv în care din dependenţa omului se concluzionează asupra existenţei unei cauze exterioare omului), Otto consideră că, în ceea ce priveşte sentimentul religios (al stării de creatură), acesta „este mai degrabă un element subiectiv secundar şi un efect, este aidoma umbrei unui alt sentiment (anume acela de ‹‹teamă››)”, legat şi el în mod nemijlocit de obiectul numinos. Numenul trebuie trăit ca prezenţă, numai în acest mod se poate naşte în sufletul omului, ca reflex al lui, sentimentul stării de creatură. Acest numinos este resimţit ca fiind exterior omului, drept ceva obiectiv, el este iraţional, în măsura în care nu poate fi explicat cu ajutorul conceptelor. Miza studiului lui Otto este aceea de a lămuri trăirea pe care acest numinos o provoacă  în sufletul omului. Cum este posibilă o astfel de întreprindere? Prin relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre trăirea numinosului şi celelalte sentimente înrudite, totodată prin evocarea ei cu ajutorul expresiilor simbolice. Ceea ce orice emoţie religioasă intensă are cel mai intim şi mai profund este „sentimentul lui mysterium tremendum, al tainei înfricoşătoare”. Un astfel de sentiment are multiple forme de manifestare, „sălbatice şi domestice”:

  • „(…) se poate răspândi în suflet ca un val domol, sub forma liniştită şi plutitoare a unei pioase reculegeri”
  • „(…) se poate transforma într-o trăire a sufletului mereu fluidă, care se propagă şi vibrează îndelung, dar care, în cele din urmă, se stinge, lăsând din nou sufletul pradă profanului”
  • „(…) poate însă şi să izbucnească brusc în suflet, cu şocuri şi convulsii”
  • „(…) poate duce la excitaţii stranii, la beţie, fascinaţie şi extaz”[19].

Sentimentul tainei înfricoşătoare „are trepte şi manifestări brutale şi barbare şi îşi are propria sa dezvoltare, de-a lungul căreia se rafinează, se transfigurează şi se sublimează”[20]. Deşi descrie sentimentul numinosului, Otto este conştient de caracterul reducţionist al unei astfel de întreprinderi: „[…] încercarea noastră de a da aici o definiţie cu ajutorul unui concept este pur negativă. Conceptual, misterul nu desemnează altceva decât ceea ce este ascuns, adică ceea ce nu este manifest, ceea ce nu este conceput şi nici înţeles, ceea ce nu este obişnuit, ceea ce nu este familiar”[21]. În faţa numinosului, omul este singura creatură care simte „o frică plină de cutremurare lăuntrică”, se îngrozeşte: „groaza nu este o frică naturală, obişnuită, ci este deja o primă manifestare şi presimţire a misteriosului, chiar dacă în forma încă rudimentară a ‹‹înspăimântătorului››”[22]. Otto distinge între manifestările primitive, rudimentare ale sentimentului numinosului (precum „teama de demoni”) şi formele superioare, înnobilate ale acestuia („treptele purei credinţe în Dumnezeu”, „groaza revine aici în forma infinit mai nobilă a acelei adânci şi intime înfiorări care face sufletul să amuţească şi să se cutremure până în ultimele lui străfunduri”[23]). Pe lângă bunătate, blândeţe şi iubire, divinul mai are ca trăsătură şi mânia, ceva cu totul iraţional, imposibil de surprins în concept: „În mânia lui Dumnezeu – spune Rudolf Otto – zvâcneşte şi scapără întotdeauna iraţionalul, dându-i un caracter înspăimântător pe care ‹‹omul natural›› nu îl poate simţi”. În locul conceptului – această „etichetă” a raţionalităţii – Otto plasează „ceva asemănător unui concept”, o ideogramă sau un simplu semn ce indică un anumit element sentimental al experienţei religioase. Pe lângă atributele de groază, cutremurare, ideograma ‹‹inaccesibilităţii absolute›› mai conţine şi elementul forţei, al puterii absolute, sintetizate în termenul ‹‹majestas››. Numai prin raportarea la acest ‹‹majestas››, omul religios conştientizează „sentimentul stării de creatură”, al pierderii de sine, al aneantizării şi neputinţei sale („eu care nu sunt decât praf şi cenuşă”, Avraam în Facerea 18:27), al propriei nimicnicii. Contrastul între ‹‹majestas›› şi starea de creatură are drept consecinţe: pe de-o parte anihilarea eului, deprecierea ontică a acestuia, pe de alta, „afirmarea realităţii unice şi absolute a transcendentului”[24], considerarea obiectului transcendent drept „absolut superior prin plenitudinea fiinţei sale” (precum în mistică). Pentru ca Dumnezeu să se poată revela ca fiinţare absolută, omul trebuie să se consacre unui exerciţiu de profundă umilinţă, să se exerseze în conştiinţa propriei nimicnicii: „Când omul ajunge sărac şi umil, Dumnezeu devine totul în toate”[25].               Alături de sentimentul cutremurării,groazei (tremendum) şi al propriei finitudini în faţa puterii absolute (majestas), există o a treia determinaţie a numinosului: energia. Numinosul dinamizează, activează, incită sufletul omului, conferă aceluia care i se consacră vitalitate, pasiune, voinţă, forţă. În asceză sau în acte eroice această energie îşi face simţită prezenţa. Prin acest al treilea element Dumnezeul adevărat şi viu se distinge de Dumnezeul filosofilor, obiect al simplei speculaţii şi definiţii raţionale.

Prin studiul său, Rudolf Otto reuşeşte să construiască un veritabil discurs apologetic care are ca scop apărarea elementului autentic, iraţional, inefabil al numenului (religiosului) împotriva raţionalizărilor reducţioniste. Este necesar ca uneori să nu pierdem din vedere faptul că pentru orice persoană religioasă relaţia sa cu divinul este mult mai complexă decât poate surprinde raţionalismul. Exista un palier subiectiv în care se produce un contact direct, în urma căruia personalitatea umană suferă o transformare spirituală atât de deosebită de cele din viaţa cotidiană încât, după câte se pare, nimeni dintre cei care au trecut prin ea nu au putut să o descrie fără a apela la simboluri. Se ajunge la un plan al conştiinţei în care o metodologie de tip ştiinţific trebuie să fie foarte atent aplicată, altfel toate experienţele despre care au vorbit misticii pot da impresia de perioade de anormalitate psihică. Este de aceea potrivit să încercăm să înţelegem că nu este nimic patologic aici şi să descifrăm latura iraţională a experienţei religioase, acceptând ca punct de plecare ideea că nu este vorba de iraţional în sensul de ilogic, ci de un tip de experienţă mai degraba para-raţional.


[1] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 11-12.

[2] Ibidem, p. 12.

[3] Ibidem, p. 12.

[4] Rudolf Otto, Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 9.

[5] Ibidem, p. 9.

[6] Ibidem, p. 9.

[7] Ibidem, p. 10.

[8] Ibidem, p. 11.

[9] Ibidem, p. 11.

[10] Ibidem, p. 11.

[11] Ibidem, p. 12.

[12] Ibidem, p. 13.

[13] Ibidem, p. 14.

[14] Ibidem, p. 14.

[15] Ibidem, p. 15.

[16] Ibidem, p. 15.

[17] Ibidem, p. 18.

[18] Ibidem, p. 18.

[19] Ibidem, p. 20.

[20] Ibidem, p. 21.

[21] Ibidem, p. 21.

[22] Ibidem, p. 23.

[23] Ibidem, p. 25.

[24] Ibidem, p. 29.

[25] Ibidem, p. 30.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s