Maieutica socratică sau privilegiul accederii la adevăr

Viaţa necercetată nu merită trăită” (Socrate)

Pentru filosofia greacă şi, printr-o extrapolare legitimă, pentru întreaga cultură europeană, Socrate (470-399 î.Hr.) constituie un moment decisiv, o schimbare paradigmatică, echivalentul unei rupturi într-o tradiţie fie ea şi extrem de îndepărtată de zilele noastre. O dată cu acest hos philosopheon[1]cel mereu dornic de învăţătură, gândirea filosofică este redirecţionată de la lumea înconjurătoare (a se vedea obsesiva căutare a descrierii şi explicării kosmos-ului de către presocratici, acei physiologoi sau fizicieni, exploratori ai physis-ului/naturii) către lumea sau universul conştiinţei. Perspectiva cosmologică este detronată din panteonul preocupărilor filosofice, iar în locul ei se instituie cercetarea de factură psihologic-morală (sau etico-politică). Anterior momentului Socrate (precum şi sofiştilor), gânditorii greci priveau spre „cer”, străini deocamdată de specificul unei filosofii centrate pe uman.

Cu acest magistru sau dascăl (lb.gr. didaskalos) prin excelenţă, filosofia coboară din cer pe pământ, pătrunde în spaţiul public, dobândeşte o certă coloratură antropologică şi/sau socială. Consideraţiilor abstracte cu privire la arche-ul (principiul) lucrurilor vizibile, substanţă, mişcare, generare şi disoluţie, li se substituie comandamentele etice. Cum întâlnim şi în Cartea A din Metafizica lui Aristotel, „[…] Socrate se ocupa cu problemele etice, dar deloc cu întreaga natură”[2]. Adevărata vocaţie socratică a fost aceea de a fi un magistru al virtuţii (cumpătare, moderaţie, curaj), un model de conduită morală pentru interlocutorii săi, pe care nu a ezitat să-i iscodească (lb.gr. exetazein – a iscodi, a cerceta, a examina), cu scopul de a-i determina să trăiască în orizontul adevărului, al binelui şi frumosului.

Socrate reprezintă singurul personaj din întreaga tradiţie filosofică europeană care nu a scris nici un rând. Cu toate acestea, influenţa gândirii socratice nu poate fi contestată. Fireşte survine în acest moment întrebarea: de ce nu a scris nimic? Să fi împărtăşit aceeaşi manieră circumspectă cu privire la capacitatea scrisului de a transmite nealterat adevărul, precum discipolul său Platon (vezi mitul lui Teuth din dialogul Phaidros)? Sau poate că mai curând nu credea în adevărurile abstrase, separate de persoana celui care le enunţă. Prin ironia sa adesea batjocoritoare, prin ridicarea zeflemelei la rang de crez personal, Socrate avertizează că adevărurile nu sunt absolute, obiective şi impersonale, ci ele sunt strâns conectate cu personalitatea celui ce le enunţă, cu conjunctura istorică în care sunt formulate. Adevărul este dependent de momentul şi de locul în care acesta survine, dar mai ales de personalitatea celui implicat (avem aici un relativism axiologic, cultivat în exces, după cum ştim, de sofişti).

Cum poate fi dobândit adevărul? Care este, altfel spus, metoda propusă de dascălul atenian? Exegeţii identifică patru tehnici care formează metoda socratică: ironia (lb.gr. eironeia), maieutica sau arta moşitului (lb.gr. maieutike), inducţia şi definiţia universală. Pentru Socrate adevărul nu poate fi cu nici un chip un dat exterior, ceva adăugat din afară unei minţi neîncepute precum o coală de hârtie… Având la bază presupoziţia anamnesis-ului[3] dar şi aceea a nemuririi sufletului, metoda socratică privilegiază căutarea şi descoperirea adevărului prin întrebări-provocatoare, deconcertante, generatoare de impas aporetic[i]. Orice demers care vizează cunoaşterea trebuie să debuteze cu o recunoaştere onestă dar fermă a necunoaşterii/ignoranţei. Este ceea ce a fost denumit agnosia[ii] – concept redat în formula „ştiu că nu ştiu nimic” adresată de Socrate cu o sinceritate inocentă preotesei oracolului din Delphi, care l-a numit cel mai înţelept dintre atenieni.

Însăşi moartea lui Socrate a rămas peste timp simbolul marii treceri pe care filosoful şi-o asumă cu seninătate, credincios propriilor adevăruri: „De ce m-aş teme? Să nu îndur ceea ce Meletos cere împotriva mea? Dar eu zic că nu ştiu nimic despre moarte, nici dacă e un bine, nici dacă e rău. (…) Dacă moartea este ca şi o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt adevărate cele ce se spun, că acela este locul de întâlnire al tuturor care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât moartea, o, judecătorii mei?” („Apărarea lui Socrate”, în Dialoguri, trad. Cezar Papacostea, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p.35 – seq.). Exegeţii nu au rezistat tentaţiei de a compara destinul tragic al lui Socrate cu mitul lui Oedip, considerând ca liant tocmai motivul vinovăţiei nevinovate, al vinei tragice. Care au fost capetele de acuzare? Răspunsul îl aflăm în dialogul în care „gândul autentic al lui Socrate pare a fi mai puţin (dacă nu deloc) alterat de gândirea discipolului său Platon”, cum spune Gabriel Liiceanu, şi anume în Apărarea lui Socrate: „Socrate săvârşeşte nedreptăţi şi se trudeşte să cerceteze cele de sub pământ şi cele cereşti; el schimbă prin vorbire o cauză nedreaptă, făcând-o mai dreaptă; învaţă la fel şi pe alţii” (ibidem, p.12) sau, în alt loc, „Socrate săvârşeşte nedreptăţi; el strică pe tineri, nesocoteşte pe zeii în care crede statul şi se închină la alte zeităţi, noi” (ibidem, p.18). Socrate este acuzat deci de impietate (lb.gr. asebia), de aducerea unor noi zei în cetate (deşi, zeitatea despre care vorbeşte, adică daimonion-ul său, nu este decât „ceva divin”, voce interioară ce-l reţine sau îl avertizează să evite comiterea de nedreptăţi, într-un limbaj actual: conştiinţa) şi de coruperea minţii tinerilor atenieni. Socrate este obligat, la vârsta de 71 de ani să bea cucută. Cei trei acuzatori, Meletos (poet), Anytos (tăbăcar) şi Lycon (retor) nu au făcut decât să transpună în act o anumită stare de spirit a atenienilor: dispreţul fusese într-atât de bine orchestrat încât însăşi limbajul atenienilor adoptase expresia „a socratiza” (lb.gr. sokratein), aparţinând unui vestit autor de comedie, Aristofan, cel care în Păsările (1280-3) descrie prin acest termen pe cel care-i conduce pe tinerii răzvrătiţi, cu o conduită reprobabilă, care refuză orice convenţii.

Ce-i datorăm astăzi, la multe secole distanţă, Magistrului grec? Recunoştinţa noastră pentru lecţiile pe care a reuşit să ni le transmită, atât prin felul în care a trăit, cât mai ales prin sfârşitul său. Ne-a învăţat că avem datoria sacră de a ne cercetare în mod laborios propriul sine şi/sau al celorlalţi, de a ne conştientiza cu seninătate ignoranţa şi apoi de a căuta cu perseverenţă Adevărul, de a trăi frumos şi curat, pentru că „cel mai mare bine pentru om este să se ocupe în fiecare zi cu virtutea”.


[1] hos philosopheon (lb. gr.) – iubitor de înţelepciune (cf. Herodot, dar şi Cicero)

[2] Aristotel, Metafizica, 1078b, Editura Humanitas, Bucureşti 2001, p. 64.

[3] anamnesis (lb. gr.) – reamintire, teorie conform căreia


[i] aporia (lb.gr.) – dificultate, loc îngust

[ii] alpha – privativ – fără; gnosis – cunoaştere, ştiinţă.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s