IDEOLOGIA NAZISTĂ – ÎNTRE SETEA DE PUTERE ŞI DORINŢA DE SUPUNERE (O perspectivă psihanalitică – Erich Fromm)

1. Libertatea – o povară greu de suportat? Dorinţa de a înţelege şi de a explica nazismul, ca de altfel orice formă de regim autoritar, se găseşte în centrul multor dezbateri ale istoriei contemporane. Aceasta întrucât omul a conştientizat faptul că, dacă vrea ca astfel de excese să nu se mai repete, trebuie să găsească răspunsul la interogaţii precum acelea adresate de către Hannah Arendt, în lucrarea Originile totalitarismului (1975): Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat? Cum s-a putut întâmpla?. Erich Fromm (1900-1980) aparţine aceleiaşi generaţii din care fac parte Hanna Arendt (1906-1975), Erik H. Erikson (1902-1992), Bruno Bettelheim (1903-1990) şi încă mulţi alţi gânditori pentru care exilul, războiul, antisemitismul au constituit o experienţă de viaţă traumatizantă.

Reflecţia lui Erich Fromm decurge din aceeaşi interogaţie originară: cum a fost posibil? În Frica de libertate (Fear of Freedom),  lucrare apărută în 1941, anul în care Statele Unite s-au angajat în cel de-al doilea Război Mondial, Fromm îşi propune să argumenteze teza potrivit căreia în înţelegerea unui fenomen precum nazismul trebuie să luăm în considerare nu numai factorii politici, ideologici, economici sau tehnologici, ci mai ales dinamica proceselor psihologice, baza umană a unui astfel de fenomen. De altfel această tendinţă către o viziune integratoare, sintetică este una dintre particularităţile gândirii lui Fromm, vizibilă mai ales într-un studiu, de proporţii reduse, intitulat Psihanaliză şi sociologie (Psychoanalyse und Soziologie, 1929). Aici Fromm considera că între »psyche-ul individual« (Individualseele) şi »psyche-ul mulţimii« (Massenseele) nu există o ruptură, un hiatus de netrecut, aceasta pentru că nu există două aparate psihice în acelaşi individ, ci numai unul singur, cu legile şi mecanismele lui, care funcţionează indiferent dacă persoana acţionează individual sau la nivelul grupului, fie societate, comunitate, clasă sau orice altă formă de asociere:

Diese zwei Seelen sind aber nicht in des Menschen Brust, sondern nur eine, in der die gleichen Mechanismen und Gesetze gelten, ob der Mensch als Individuum auftritt oder die Menschen als Gesellschaft, Klasse, Gemeinschaft oder wie sonst.[1]

Realizând o sinteză unică între freudism şi marxism, gânditorul german pledează pentru înţelegerea justă a proceselor şi fenomenelor sociale prin perspectiva oferită de studiul atent al psihismului individual. Obiectul său de interes îl constituie acele structuri caracteriale ce îl determină pe om să renunţe la libertate, să cedeze afirmarea capacităţilor sale intelectuale, emoţionale şi senzoriale în favoarea supunerii faţă de regimuri autoritare, întemeiate pe teroare, ură şi iraţionalitate. Deşi se afirmă adesea că libertatea este una dintre dimensiunile profunde ale fiinţei umane, că omul este născut pentru a fi liber, Fromm consideră că, dimpotrivă, există o angoasă a libertăţii, o stare conflictuală greu de suportat, izvorâtă din neputinţa şi izolarea la care omul este expus. În faţa acestor ameninţări omul are două posibilităţi: fie să evadeze din libertate către noi dependenţe şi supuneri, fie să-şi asume realizarea deplină, responsabilă a acestei libertăţi bazate pe afirmarea unicităţii şi individualităţii sale.

Experienţa libertăţii este condiţionată de jocul permanent al fiinţei umane între două repere fundamentale: setea de putere, autoritarismul şi dorinţa de supunere, conformismul de aparat. Între aceste două mecanisme de evadare îşi face loc încercarea disperată a omului de a se salva prin distructivitate, prin suprimarea lumii pe care el o resimte ca fiindu-i ostilă. Parcurgând studiul lui Fromm Frica de libertate, eşti tentat să crezi că libertatea nu este deloc inerentă naturii umane, că, mai puternică decât aspiraţia către libertate, există în om tendinţa instinctivă de supunere, generatoare de satisfacţie masochistă, profund motivată psihologic. Să fie oare aşa? Să fie libertatea o povară insuportabilă, iar capitularea în faţa unei autorităţi soluţia dezirabilă, râvnită de oricine? Răspunsul la o asemenea „interogaţie originară”, în jurul căreia se construieşte ulterior un întreg discurs al unui autor[2], s-a materializat pentru Erich Fromm în această carte ce s-a bucurat de un real succes. Fromm subliniază o dată în plus rolul pe care factorii psihologici îl au în dinamica procesului social, în înţelegerea „fugii totalitare de libertate”. Înţelegerea atracţiei pe care omul o manifestă faţă de nazism, fascism, comunism sau altă formă de regim autoritar, presupune fără îndoială asumarea acestor factori. Într-o epocă în care se vorbeşte cu mult entuziasm despre primatul raţionalităţii, despre dominaţia naturii de către om prin cultură, lucrarea lui Fromm este un manifest, totodată o diagnoză despre cum reuşesc să apară pe scena istoriei sisteme politice capabile să valorifice aspectele distructive ale evadării din libertate. Cruzimea dezlănţuită în prima jumătate a secolului al XX-lea a surprins prin aceea că mulţi „erau incapabili să creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinaţii spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de consideraţie faţă de drepturile celor slabi sau asemenea dorinţă arzătoare de supunere[3]. Deşi au existat şi voci profetice, precum acelea ale lui Nietzsche, Marx sau Freud, gânditori care „ne-au condus până în vârful vulcanului şi ne-au făcut să privim înăuntrul craterului clocotind[4], erupţia s-a produs, cu miros de praf de puşcă şi scrâşnet de sârmă ghimpată. Dar oare câţi dintre noi mai suntem astăzi impresionaţi de scenariile cruzimii cu care mijloacele de comunicare ne agresează zilnic? Nu cumva hrănim bestia din noi cu satisfacţia sadică rezultată din astfel de reprezentaţii?  Greşim oare dacă, răsfoind paginile jurnalelor, aflăm că violenţa a devenit în ultima vreme, mai mult decât oricând, o altă faţă a normalităţii? Retorica unor astfel de interogaţii pledează pentru menţinerea cuvintelor lui Fromm în perimetrul deplinei actualităţi:

Istoria umană oferă spectacolul unei distructivităţi şi cruzimi extraordinare, iar agresivitatea omului se pare că depăşeşte de la mare distanţă pe aceea a strămoşilor săi animali; spre deosebire de majoritatea animalelor, omul este un »ucigaş« autentic”[5].

De-a lungul istoriei, omul şi-a construit „propria sa grădină zoologică”, un mediu artificial, suprapopulat cu fantasme, ce i-a permis manifestarea pulsiunilor sale hiperagresive. În mod frecvent, mase întregi de oameni au fost cuprinse de o sete cumplită de a vărsa sângele semenilor, din motive aparent lipsite de orice justificare. Cum mărturisea cândva un etolog, chiar dacă ne vine greu să o recunoaştem, nu suntem nici pe departe ultimul cuvânt al Creaţiei, „imaginea de netrecut şi definitivă a lui Dumnezeu”; pretinsa noastră superioritate se spulberă în faţa animalului, atunci când savurăm spectacolul cruzimii gratuite[6]. Cum mărturiseşte şi Fromm, animalele nu se ucid »din nimic«, doar omul „pare să găsească o plăcere în a distruge viaţa fără alt scop decât distrugerea însăşi[7]. Prin multe dintre studiile sale, Fromm se înscrie în tradiţia acelor gânditori care, nu numai că ne invită să reflectăm asupra motivaţiilor ascunse, inconştiente ale actelor de cruzime inimaginabilă de care suntem capabili, totodată constituie corul adesea ignorat al celor ce pledează pentru toleranţă.

2. Nazismul – între psihanaliză şi sociologie. Există de obicei două perspective care încadrează exegezele şi interpretările fenomenului nazist. Pe de o parte, nazismul este considerat fie ca efectul unui dinamism exclusiv economic, o rezultantă a tendinţelor expansive tipice imperialismului german, fie ca un efect al unor factori politici, expresia manevrelor unei minorităţi care, prin viclenie şi impostură, a reuşit să acceadă la putere. Pe de altă parte, nazismul este înţeles prin prisma unor factori ce ţin de sfera psihopatologicului: Fuhrerul, un dezechilibrat mental, urmat orbeşte de o masă isterizată de nevrotici. Al doilea punct de vedere, deşi mai apropiat de convingerile lui Fromm, prin aceea că încearcă să găsească explicaţia fenomenului în structura complexă a psihismului uman, este totuşi un punct de vedere reducţionist, inadecvat. În ultimă instanţă, ambele perspective se fac vinovate de reducţionism, prin tendinţa către excludere reciprocă. Aceasta, întrucât după cum remarcă Erich Fromm:

Nazismul este o chestiune psihologică, dar factorii psihologici înşişi trebuie înţeleşi ca fiind modelaţi de factorii socio-economici; nazismul este o chestiune economică şi politică, dar puterea pe care o are asupra unui întreg popor trebuie înţeleasă pe baze psihologice[8].

Este vizibilă în acest context tendinţa de conciliere între perspectiva biologist-freudiană şi aceea sociologic-marxistă despre care spuneam că subîntinde articulaţia ideatică a lui Fromm. Cercetarea gânditorului german se dezvoltă pe două aliniamente: pe de-o parte, analiza structurii caracteriale a indivizilor la care nazismul a apelat (supuşii), pe de alta, identificarea acelor particularităţi psihologice ce au stat la baza ideologiei (dominatorii).

2.1. Psihologia celor dominaţi. O însemnată parte din populaţia Germaniei, compusă în special din clasa muncitoare (die Arbeiterklasse) şi din burghezia liberală şi catolică (das liberale und katolische Burgertum) s-a supus regimului nazist fără să opună o rezistenţă notabilă, totodată fără a deveni admiratori înflăcăraţi ai acestei ideologii şi practici politice. O altă parte a populaţiei însă s-a simţit profund atrasă de nazism şi s-a ataşat fanatic de cei care l-au promovat, dând dovadă de un exces de zel deosebit în instituirea noii ordini. Pe scurt, graba cu care cei mai mulţi s-au aruncat la picioarele Fuhrerului poate fi interpretată în cheie psihanalitică prin oboseala interioară şi resemnarea care i-a caracterizat. Dar să nu ne grăbim, alunecând astfel către sfera unor generalizări simpliste, ci mai curând să fixăm câteva repere istorice. După primele victorii ale Revoluţiei germane din 1918, prin care Germania, ameninţată de perspectiva unei invazii a Aliaţilor, era constrânsă să devină o democraţie parlamentară, o mare parte din populaţie şi-a văzut speranţele prăbuşindu-se. Cei mai afectaţi erau muncitorii care, o dată cu instituirea Republicii de la Weimar, sperau să-şi vadă materializate ambiţiile politice. Confiscarea  puterii politice de către nazism a fost posibilă cu complicitatea acelor muncitori germani pentru care resemnarea, neîncrederea în conducători, în orice tip de acţiune politică orientată democratic, deveniseră o realitate frustantă. În viziunea simplistă a unor astfel de oameni, numirea lui Hitler în funcţia de cancelar al Germaniei, la 30 ianuarie 1933, era echivalentul unui gest mesianic. Iluziile aveau să se spulbere curând. În imaginaţia inflamată a majorităţii germanilor, imaginea Fuherului eliberator s-a suprapus peste însăşi imaginea Germaniei. De aceea „a lupta împotriva lui implica autoexcluderea din comunitatea germanilor[9]. Loialitatea celor care încă ezitau a crescut proporţional cu înteţirea falselor ameninţări interne şi externe la adresa Germaniei, abil regizate de un aparat propagandistic bine elaborat.

Dacă muncitorimea împreună cu burghezia catolică şi liberală aderaseră din dezgust şi resemnare, în schimb micii negustori, meşteşugarii şi funcţionarii, ce formau pătura de jos a clasei de mijloc, au întâmpinat cu mult entuziasm ascensiunea Fuhrerului, fiind pregătiţi să lupte împotriva privaţiunilor la care îi condamnase mai mult de un deceniu ce urmase celor patru ani de război. Succesul nazismului în rândurile acestui segment social (pătura de jos a clasei de mijloc) este explicat de Fromm prin recurs la trăsături caracteriale tipice: admiraţie sporită faţă de cel puternic, faţă de autoritate, dezgust şi ură pentru cel slab şi pentru străin, meschinărie, ostilitate, invidie raţionalizată sub forma falsei indignări morale. Declinul economic şi social a însemnat pentru clasa de mijloc spulberarea reperelor după care se orienta, dispariţia autorităţilor tradiţionale (monarhia, religia,morala), sentimentul excluderii şi al frustării sociale. Deşi după inflaţia din 1923 a urmat o perioadă de relativă creştere economică, criza s-a accentuat progresiv, prevestind iminenţa dezastrului. Ultimul bastion în calea dezgustului, „ultimul refugiu al securităţii clasei de mijloc”, familia, a intrat şi el într-o perioadă de criză profundă:

Declinul vechilor simboluri sociale ale autorităţii, ca monarhia şi statul, a afectat rolul autorităţilor individuale, al părinţilor. Dacă aceste autorităţi, pe care generaţia tânără a fost învăţată de către părinţi să le respecte, s-au dovedit a fi slabe, atunci părinţii şi-au pierdut şi ei prestigiul şi autoritatea[10].

Autorităţii paterne avea să i se substituie curând figura Fuhrerului, mentorul unei generaţii tinere evadate de sub controlul familiei şi însetate de eroisme gratuite, pregătită să se sacrifice în tăcere pentru idealurile „filosofului din tranşee”, indiferent dacă acţiunile acestuia erau considerate rodul cinismului şi al imoralităţii de către cei în vârstă. În acest timp generaţia mai vârstnică era constrânsă să-şi exerseze tot mai acut vocaţia ratării şi a resentimentului. Clasa de mijloc a resimţit cu o profundă dezamăgire pierderea primului război şi tratamentul impus de învingători. Raţionalizarea a constat la acest nivel în sentimentul pierderii identităţii, a degradării statutului social, a refuzului acceptării rolului de paria, de marginal. Însăşi Adolf Hitler, reprezentant tipic al păturii de jos a clasei de mijloc, a resimţit intens în tinereţe absenţa perspectivelor, privarea de orice şansă, ceea ce a fost în măsură să activeze pulsiunile sale distructive. Vocaţia grandorii paranoice a înlocuit curând vocaţia ratării:

Fiind născut în afara Reichului, s-a simţit exclus nu atât social, cât naţional, iar marele Reich german la care toţi fiii săi să se poată întoarce a devenit pentru el simbolul ,prestigiului social şi al securităţii[11].

Avem aici o sursă psihologică importantă a nazismului: sentimentul de neputinţă, de angoasă şi de izolare faţă de corpusul social, resimţite de către reprezentanţii clasei de mijloc. Printr-o extrapolare justificată se poate admite că marea majoritate a populaţiei era cuprinsă de sentimentul insignifianţei şi neputinţei, ceea ce a fost în măsură să favorizeze manifestările agresive.

Au existat şi grupuri privilegiate, care au profitat de ascensiunea nazismului, văzând în aceasta sursa unor câştiguri nesperate. Erich Fromm consideră că, dincolo de criza generalizată în plan social, totuşi nazismul „a favorizat interesele celor mai puternice grupuri ale industriei germane”, ştiind să speculeze în interes propriu panica resimţită de unii sub presiunea capitalismului monopolist:

„Hitler s-a dovedit a fi un astfel de instrument eficace, deoarece întrunea atât caracteristicile unui mic burghez plin de resentimente şi ură cu care pătura de jos a clasei de mijloc se putea identifica emoţional şi social, cât şi cele ale unui oportunist care era gata să servească interesele industriaşilor şi iuncherilor germani. Iniţial el a pozat într-un Mesia al vechii clase de mijloc, a promis distrugerea magazinelor universale, anularea dominaţiei capitalului bancar şi aşa mai departe […] Aceste promisiuni nu au fost îndeplinite niciodată. Oricum, asta nu conta. Nazismul n-a avut niciodată principii economice sau politice veritabile”[12].

Oportunismul radical este adevăratul principiu al nazismului. Condamnaţi la ratare de către un regim cu pretenţii democratice, sute de mii de mic burghezi s-au orientat către aparatul birocratic nazist, trezindu-se astfel beneficiari ai unei bogăţii şi al unui prestigiu nemeritate. Cei care ezitau în faţa maşinăriei demonice erau ademeniţi cu slujbele retrase evreilor şi inamicilor politici. Celorlaţi, care nu au avut nici această şansă, li s-a oferit în compensaţie „circul”, spectacolul grotesc al sadismului regizat de o ideologie a exceselor. Astfel maşinăria nazistă a reuşit să mobilizeze energiile emoţionale ale unei însemnate părţi din populaţie, deghizând distrugerea sau consolidarea unor poziţii socio-economice.

2.2. Psihologia stăpânilor. Există oare un secret al personalităţii care reuşeşte să se impună asupra celorlalţi, al acelei conştiinţe pe care Fromm, într-un alt studiu al său, o numeşte „conştiinţă autoritară”(das autoritare Gewissen)[13]? În esenţă, caracterul autoritar se construieşte pe prezenţa simultană a două pulsiuni: sadică şi masochistă. Folosindu-se de scrierea Mein Kampf, „o ilustrare a caracterului autoritar”, Fromm consideră că, în personalitatea Fuhrerului, cele două pulsiuni îşi fac simţită prezenţa: pe de o parte, dorinţa de a deţine controlul asupra celorlalţi, pe de alta, tendinţa către dizolvarea propriei identităţi într-o putere copleşitoare, din a cărei glorie simţi nevoia de a te împărtăşi. Ambele tendinţe însă sunt rezultatul incapacităţii individului izolat, marginal de a suporta singurătatea la care îl condamnă o ordine socială cu care nu se poate obişnui. Suntem îndreptăţiţi să vorbim, în cazul personalităţii autoritare, de nevoia aproape organică a acesteia de a realiza o relaţie simbiotică în măsură să-i înfrângă singurătatea. Mein Kampf trădează în mod repetat „setea sadică de putere” a Fuhrerului, trăirile paradoxale resimţite de acesta faţă de masele de germani. Animată de plăcerea sadică a dominării, de dorinţa impunerii cu orice preţ în faţa celor slab şi neputincios, personalitatea sadică, deşi manifestă tendinţe distructive accentuate, nu-şi suprimă total obiectul sadismului. Aceasta pentru că în absenţa obiectului, sadismul este ameninţat cu disoluţia. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mulţimile de adoratori: ele alimentează permanent sentimentul dominaţiei absolute al liderului. Aici Fromm invocă spusa lui Joseph Goebbels care reflectă un adevăr psihologic profund: „Oamenii sunt izvorul puterii noastre”. „Elitele” naziste îşi hrănesc orgoliul cu puterea izvorâtă din sentimentul dominaţiei asumat de către mulţime. Stăpânii există în măsura în care sclavii îşi acceptă statutul de sclavi. Însă nici aceste mulţimi anonime nu sunt la rândul lor private de satisfacţia sadică întrucât cruzimii lor li se oferă drept jertfă minorităţile rasiale sau politice, totodată alte naţiuni care sunt descrise ca slabe sau decăzute. Cum raţionalizează Hitler setea sa de putere? Considerând că dominarea altor oameni, în ultimă instanţă dominarea lumii, reprezintă supremul bine pentru naţiunea germană. Îmbătat cu propriul delir al grandorii, Fuhrerul îşi proiectează propriul sadism la nivelul Naturii, transfigurând violenţa oarbă în predestinare:

dorinţa de putere îşi are rădăcinile în legile eterne ale naturii, iar el recunoaşte şi urmează doar aceste legi; el însuşi acţionează sub comanda unei puteri superioare – Dumnezeu, Destinul, Istoria, Natura; încercările lui de a domina sunt doar o apărare împotriva încercărilor altora de a-l domina pe el şi pe germani. El nu vrea decât pace şi libertate.[14]

Justificarea sadismului recurge totodată la o grosolană popularizare a principiilor darwiniste: în înfruntarea regizată de instinctul de conservare, trebuie să supravieţuiască numai exemplarele cele mai puternice, cele mai competente, adică germanii. Cei slabi sunt dispreţuiţi, ei trebuie determinaţi să accepte dominaţia stăpânilor. Însăşi istoria trebuie purificată de imixtiunile spiritului decăzut, bolnav:

„Hitler ura Republica de la Weimar deoarece era slabă şi îi admira pe conducătorii industriei şi ai armatei pentru că aveau putere. N-a luptat niciodată împotriva unei puteri dovedită ca fiind mare, ci întotdeauna împotriva grupurilor pe care le credea în mod fundamental neputincioase”[15].

Pentru Fromm acuzele de ostilitate adresate de Fuhrer celorlalte naţiuni şi a minorităţilor care au ca obiectiv distrugerea rasei germane, sunt de fapt deghizări ale sadismului şi distructivităţii. Aspectul masochist al caracterului autoritar este vizibil în dorinţa naziştilor de a se supune în faţa unei puteri copleşitoare, nevoia de anihilare a eului: în scenariul triumfului colectiv, individul nu reprezintă nimic, el nu contează, este insignifiant în raport cu gloria şi forţa unei mari puteri. Individul trebuie sacrificat întregului, ceea ce presupune renunţarea conştientă la propriile interese şi opinii, la propria fericire în vederea unui scop măreţ. Propovăduind un „evanghelism al anihilării de sine”, Hitler însuşi găseşte plăcere în a-şi sacrifica în mod masochist sinele unei puteri superioare, fie ea Providenţă, Destin, Necesitate, Natură sau Istorie. „Torturez şi ucid pentru că ador să fiu torturat de o putere copleşitoare”, pare să declare Fuhrerul mulţimilor mânate către lagărele de exterminare. „Sacrific vieţile oamenilor pentru triumful unei puteri mai presus de acestea”, pare să se justifice conştiinţa autoritară în faţa propriei cruzimi.

3. Concluzii. Ideologia nazistă poate fi abordată şi înţeleasă, după cum o dovedeşte studiul lui Erich Fromm, cu ajutorul instrumentelor pe care psihanaliza le pune la dispoziţie, mai precis, prin perspectiva celor doi versanţi ai conştiinţei autoritare: setea de putere ca expresie a sadismului şi dorinţa de supunere în faţa unei forţe copleşitoare, expresie a masochismului. Succesul unei astfel de ideologii se explică şi prin aceea că a reuşit să creeze un sistem ierarhic, în care fiecăruia să-i fie satisfăcute una dintre cele două pulsiuni fundamentale, în care „fiecare are pe cineva deasupra pentru a i se supune şi pe cineva asupra căruia să simtă că are putere[16]. Orice sistem autoritar supravieţuieşte prin jocul dialectic al satisfacerii acestor două pulsiuni.

Ideologia şi practica nazistă, ca de altfel orice altă formă de autoritarism, vine în întâmpinarea unor dorinţe izvorâte din structura caracterială a individului uman. Nu este o justificare, cu atât mai puţin o scuză, ci este mai curând un avertisment: există în om nevoi pentru a căror satisfacere teroarea, crima, constituie instrumente dezirabile prin însăşi eficienţa lor. În psihismul uman există tendinţe puternice care îl determină pe om să fugă de izolarea la care libertatea îl condamnă, abandonându-se astfel unor relaţii de dependenţă faţă de o autoritate ce-i oferă, la momentul oportun, iluzia siguranţei. Dincolo de aceste episoade care dovedesc „intensitatea poftei pe care o are omul de a ucide şi de a tortura[17], istoria omenirii trebuie gândită ca un progres în conştiinţa libertăţii, singura perspectivă capabilă a-i oferi omului şansa deplinei manifestări a potenţialităţilor sale cognitiv-emoţionale. Pledoaria lui Erich Fromm pentru toleranţă, pentru cultivarea valorilor autentice, începe acolo unde imperativul categoric se prăbuşeşte sub loviturile repetate ale unei naturi umane permanent confiscate fie de setea posedării celuilalt, fie de dorinţa a fi stăpânit.

Repere bibliografice:

  • Erich Fromm – Frica de libertate, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
  • Erich Fromm – Gesamtausgabe, Band I, II, VII, Deutscher taschenbuch Verlag, Munchen, 1980, 1981.
  • Erich Fromm – Anatomia destructivităţii umane, în Texte alese, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
  • Konrad Lorenz – Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

[1]Psychoanalyse und Soziologie”, în Erich Fromm, Gesamtausgabe, Band I, Analytische Sozialpsychologie, Deutscher Taschenbuch Verlag, Munchen, 1980, S. 3.

[2] R. G. Collingwood, O autobiografie filosofică, Editura Trei, bucureşti, 1998.

[3] Erich Fromm, Frica de libertate, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 15.

[4] Ibidem, p. 15.

[5] Erich Fromm, Anatomia distructivităţii umane, în Texte alese, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pp. 450-451.

[6] Konrad Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 247.

[7] Anatomia distructivităţii umane, în Erich Fromm, Texte alese, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 452.

[8] Erich Fromm, Frica de libertate, ed. cit., p. 178.

[9] Erich Fromm, Frica de libertate, p. 179.

[10] Ibidem, p. 183.

[11] Erich Fromm, Frica de libertate, ed.cit., p. 185.

[12] Ibidem, p. 187.

[13] Psychoanalyse un Ethik. Bausteine zu einer humanistischen Charakterologie, în Gesamtausgabe, Band II, Analytische Charakterologie, Deutscher Taschenbuch Verlag, Munchen, 1980.

[14] Erich Fromm, Frica de libertate, ed.cit., p.192

[15] Ibidem, p. 196.

[16] Erich Fromm, Frica de libertate, ed.cit., p. 200.

[17] Anatomia destructivităţii umane, în Erich Fromm, Texte alese, ed.cit., p. 453.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s