Discursul oniric – între semiotică şi hermeneutică

1. Pro domo

“Semiotica are de-a face cu orice lucru care poate fi considerat drept semn. Este semn orice lucru care poate fi considerat drept un substitut semnificant pentru altceva”.

                                     (Umberto Eco, Tratat de semiotică generală)

Reflecţiile care urmează, dincolo de virtuţile instructiv-aplicative pe care le pretinde, se constituie ca o pledoarie în favoarea unui adevăr: investigaţia semiotică acoperă astăzi – fie că suntem dispuşi sau nu să recunoaştem – un areal cultural tot mai vast, îmbrăţişând domenii ale cunoaşterii dintre cele mai diverse. Ignorarea valenţelor metodologice ale semioticii atrage după sine o suită de riscuri deloc neglijabile, “teoria generală a semnelor”, cu cuvintele Sfântului Augustin, “doctrina signorum” reuşind să transceandă frecvent limitele teritoriului logico-filosofic (Ch. S. Peirce, Ch. Morris) sau lingvistic (F. de Saussure). Ţine de ordinul evidenţei faptul că semiotica este un instrument eficient, un „organon” valoros, apt să ofere sugestii inedite în scopul unei juste comprehensiuni a lumii viului. Semioza, “acea capacitate instinctivă a tuturor organismelor vii de a produce şi înţelege semne”[1] reprezintă o dimensiune esenţială a existenţei umane. Omul este fără îndoială o fiinţă eminamente semnificantă, el este “homo significans” (Henri Wald), ce fiinţează ce în miezul unui univers al semnelor sau, după cum remarcă John Deely, “întrega experienţă umană, fără excepţie, este o structură interpretativă mediată de semn şi bazată pe acestea”[2]. Teritorii confiscate de propria lor tradiţie, precum estetica, filosofia culturii, psihologia sau antropologia, sunt astăzi invadate de fermentul reflecţiei semiotice. Aceasta nu înseamnă însă că semiotica manifestă ambiţii imperialiste, ci mai curând faptul că o “scrutare semiotică” (U. Eco) este în măsură să ofere soluţii inedite, totodată să genereze interogaţii şi perspective de răspuns fructuoase în plan cognitiv.

2. Visul – textură de semne

“Pentru Freud, visul e o manifestare esenţială (şi neglijată) a vieţii sufleteşti, un simptom (nevrotic), rezultând din nevoia de satisfacere (halucinatorie) a unei dorinţe refulate. Fie că vorbeşte despre »preconştient« sau despre »inconştient«, Freud se complace, sistematic, în limitele unei »sub-lumi«, adică ale unei lumi anexe, periferice, reziduale. Visul e un tertip, o manevră ipocrită, decisă la nivel subliminal, pentru a proteja habitudinile, prezumţiile şi prejudecăţile conştiente”.

                                                                  (Andrei Pleşu, Limba păsărilor)

Noţiunea de text nu trebuie gândită stricto sensu, cu referire doar la ceea ce constituie expresia materială, vizibilă a acestuia, adică scriitura. Alchimiştii Evului Mediu s-au aplecat cu multă râvnă asupra naturii, considerând-o un text, o carte ce trebuie dezvăluită, de aici expresia “interpretatio naturae”. O dată cu psihanaliza freudiană, scriitura îşi lărgeşte considerabil spectrul, asimilând întregul ansamblu de semne susceptibile de a fi descifrate: visul, simptomul, mitul, opera de artă, credinţele, prejudecăţile şi chiar glumele pe care le facem.

Se pretează oare visul unei investigaţii de factură semiotică? Aceasta este “interogaţia originară” (R. G. Collingwood) care subîntinde cadrul reflecţiilor de faţă. Teza pe care o asumăm este aceea că descrierile pe care subiectul uman le face, la sugestia psihanalistului (prin tehnica asocierilor libere), pot fi lecturate “sub speciae semioticae”. Visul este precum un document secret, o scriere cifrată, în care fiecare semn este tradus printr-un alt semn, cu o semnificaţie cunoscută, potrivit unui cod. Mai mult, travaliul interpretativ pe care îl întreprinde psihanalistul este – în ultimă instanţă – un demers semiotic, simptomul şi simbolul fiind instanţieri ale unor grade de maturizare a semnului (alături de urmă, semnal şi indice), fenomene perceptibile ce dezvăluie procese ascunse, manifestări, tulburări, senzaţii normale sau patologice resimţite de cel analizat. Ceea ce ne apare în vis “stă pentru altceva” (Ch. S. Peirce), acest altceva poate fi o traumă, o tulburare, o disfuncţie psiho-somatică. Psihanalistul este un semiotician, chiar dacă, într-o terminologie aparţinând lui Umberto Eco, l-am putea numi un semiotician “imperialist”, întrucât are tendinţa de a dizolva în semne (simptome) imensa varietate de fenomene şi manifestări psihice. El îşi asumă orgolioasa întreprindere de trece totul printr-un cod oferit de propria experienţă clinică, fără a omite nimic, nici un detaliu, oricât de insignifiant în aparenţă. Prin categoriile cu care operează, psihanalistul îşi rezervă dreptul şi responsabilitatea totodată de a trasa contururile manifestărilor psihice care intră sub incidenţa patologicului. Fireşte că o astfel de întreprindere prezintă riscurile şi excesele ei deloc neglijabile, de unde obiecţiile, reproşurile şi opoziţiile violente care nu au întârziat să apară la adresa autorităţii psihanalistului. Oricum visul, în forma sa manifestă şi latentă, dovedeşte, aşa cum remarcă Umberto Eco, că “acolo unde noi vedem imagini, există aranjamente strategice de puncte albe şi negre, alternanţe de plinuri şi goluri (…) dincolo de melodia pe care o recunoaştem există un joc complex de intervale şi de note, iar dincolo de note există fascicule de formanţi”[3]. Acest dincolo este spaţiul de joc al psihanalistului, textura, “pânza de păianjen semiotică” (Jakob von Uexküll) ce constituie sarcina infinită a actului interpretativ. La nivelul descrierilor conţinuturilor manifeste sunt identificate acele semne şi simboluri (utilizăm termenii diferenţiat, în pură tradiţie peirceiană) care trimit la conduite şi reacţii comportamentale din viaţa conştientă. Ideea de “simbolism al visului” este de altfel una dintre achiziţiile valoroase ale psihanalizei freudiene, faptul că visul comunică, spune ceva, chiar dacă adesea comunicarea cifrată pare lipsită de orice sens. Visul povestit nu este nici pe departe visul pe care l-am avut. Pentru a-l înţelege, pentru a-i deconspira sensul ascuns, trebuie să raportezi conţinuturile manifeste la gândurile latente. Emoţiile cele mai tainice, dorinţele interzise de exigenţele moralei culturale, sentimentele de dragoste şi ură, înclinaţiile criminale, mania grandorii sau dorinţa ascunsă a morţii, toate formează ţesătura ascunsă, misterioasă a manifestărilor onirice. Conştiinţa morală sucombă în faţa unor gânduri şi aspiraţii negative, întrucât – după cum remarcă unul dintre primii biografi ai lui Freud – “în vis, ucidem fiinţele care ne sunt cele mai apropiate şi mai dragi, ne dedăm unor perversităţi care ne fac oroare în stare de veghe, toate instinctele criminale ni se dezlănţuie în vise (…) nimeni nu ştie ce visăm, noi înşine nu ştim, pentru că denaturarea visului distruge sensul real al orgiilor lui”[4].

Au existat gânditori care au acuzat psihanaliza freudiană de o oarecare stranietate, incriminând-o pentru lipsa de temeiuri juste în ceea ce priveşte concluziile derivate din actul interpretativ. Ludwig Wittgenstein, de pildă, considera că încercarea lui Freud de a interpreta visul prin prisma dorinţelor refulate suportă un amendament serios: “această procedură de asociere are ceva straniu, deoarece Freud nu arată niciodată cum să ne oprim – unde este soluţia corectă”[5]. Alţi gânditori, precum Michel Foucault, consideră că psihanaliza freudiană are meritul incontestabil de a fi schimbat natura semnului şi a modalităţilor în care acesta poate fi interpretat. Freud a răsturnat verticalitatea, înlocuind-o cu o profunzime stratificată, exprimată în celebrele topici (InconştientPreconştientConştient şi SineEuSupraeu). Travaliul psihanalistului ia forma unei sarcini infinite, întrucât “semnele se înlănţuie într-o reţea inepuizabilă, la rândul ei infinită, şi nu pentru că s-ar sprijini pe o asemănare fără margini, ci pentru că exită abis şi deschidere ireductibile”[6]. Interesantă este în acest context analogia ce se poate stabili între demersul interpretativ ca sarcină infinită şi modelele deschise ale semiozei[7], precum cunoscutul model al grafului semiotic[8]. Demersul regresiv şi analitic freudian este mereu neterminat, infinit, deşi, după cum ne avertizează Michel Foucault, este vizibil faptul că, înaintând în interpretare, “ne apropiem de o regiune absolut periculoasă, unde interpretarea nu numai că îşi va afla punctul de unde va trebui să se întoarcă înapoi, dar şi unde va dispărea ea însăşi ca interpretare, atrăgând, poate, după sine dispariţia interpretului”[9]. Cert este însă faptul că interpretarea freudiană are în comun cu modelul grafului semiotic acest caracter deschis, nelimitat, inepuizabil. Freud însuşi a descoperit progresiv caracterul esenţialmente deschis, stuctural abisal al interpretării psihanalitice: mai întâi aluziv, voalat, prin refuzul de a divulga conţinutul unor vise personale, prin invocarea pudorii (Interpretarea viselor); apoi prin refuzul de a duce interpretarea până la ultimele ei consecinţe din cauza a ceea ce ulterior se va numi transfer (Cazul Dora). Demersul interpretativ este riscant atunci când nu este asumat până la ultimele sale consecinţe, precum o operaţie abandonată de chirurg înainte de final. Stau mărturie pentru dramatismul actului interpretativ cazurile de analişti care s-au sinucis: Schrötter, Tausk, Silberer şi, poate cel mai cunoscut, Otto Weininger.

Visul este mitologia privată a celui care doarme, tot aşa cum mitul constituie visul treaz al popoarelor. Visul este un model al tuturor expresiilor deghizate, substituite, fictive ale dorinţei umane, de unde Paul Ricoeur, valorificând virtuţile hermeneutice ale psihanalizei, vorbeşte despre o “semantică a dorinţei”. Psihanalistul îşi propune să caute şi să dezvăluie articulaţiile dorinţei şi ale limbajului oniric. Să evităm însă o confuzie: nu visul însuşi este cel care poate fi interpretat (chiar dacă, dintr-o economie a mijloacelor, preferăm, precum Freud, sintagma de interpretare a visului), ci textul povestirii visului este obiectul analizei. Precum cele două chipuri ale personajului mitologic Janus, visul se înscrie în regiunea dublului sens, a acelui sens care se oferă şi se ascunde concomitent. Subiectul supus analizei dezvăluie situaţii, locuri, fapte, evenimente, pe scurt semne, care – în urma intervenţiei analistului – sunt investite cu un sens. Adesea dorinţele, pulsiunile sunt camuflate sub masca unui limbaj distorsionat, echivoc, cu o încărcătură simbolică considerabilă. Simbolul – formă complexă de manifestare a semnului – devine astfel liantul, elementul de legătură dintre hermeneutică şi semiotică. Din perspectivă semiotică, simbolul este identificat cu un semn de recunoaştere, el fiind un element substitutiv bogat în semnificaţii, în măsură să “trădeze” esenţa ideii sau a lucrului prezentat. Cele mai importante particularităţi ale simbolului vizează caracterul său conotativ, polisemantic, motivat, totodată faptul că este purtătorul unei experienţe de viaţă care-l livrează cu succes sferei inconştientului. Din perspectivă hermeneutică, simbolul este, după o expresie a lui Paul Ricoeur, regiunea dublului sens şi chiar a sensului multiplu, “o expresie lingvistică cu dublu sens care cere o interpretare”, totodată o expresie a cărei “textură semantică” e corelativă activităţii de interpretare ce are ca finalitate explicitarea sensului secund sau a sensului multiplu[10]. În aceeaşi manieră, Ricoeur consideră că “avem de-a face cu un simbol atunci când limbajul produce semne de grad compus în care sensul, nemulţumit de a desemna ceva, desemnează un alt sens care n-ar putea fi atins decât în şi prin intenţia sa”[11]. Simbolul pe care îl avem în vedere aici se naşte din interacţiunea celor două planuri ale visului: conţinutul manifest (aparent) şi conţinutul latent (sens primar). Interpretarea se fixează pe expresia lingvistică a conţinutului manifest pentru a decela stucturile profunde ale conţinutului latent, ascuns, criptic. Din această perspectivă, simbolul dobândeşte virtuţi enigmatice, el provoacă, incită, prin refuzul de a dezvălui; deşi nu vorbeşte, nu ascunde, el semnifică.


[1] Thomas A. Sebeok, Semnele. O introducere în semiotică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 19.

[2] John Deely, Bazele semioticii, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 5.

[3] Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 67.

[4] Fritz Wittels, Freud. Omul, doctrina, şcoala, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, pp. 54-55.

[5] Ludwig Wittgenstein, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 92.

[6] Michel Foucault, Theatrum Philosphicum. Studii, eseuri, interviuri (1963-1984), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p. 82.

[7] Semioză (semiosis), situaţie de comunicare; o acţiune, o influenţă care constituie cooperarea dintre semn, obiectul său şi interpretant (Ch. S. Peirce); proces prin care indivizii empirici comunică, în virtutea existenţei unor sisteme de semnificare (U. Eco). Proces de comunicare – trecerea unui semnal (ceea ce nu înseamnă în mod necesar un semn) de la o sursă, cu ajutorul unui transmiţător, printr-un canal, către un destinatar sau punct de destinaţie.

[8] Modelul grafului semiotic – model deschis, sub formă de reţea (sursă M. Serres), în care poate fi inserat un număr nelimitat de parametri, constituit ca o replică la modelele închise ale situaţiei de comunicare (triadice, pentadice, hexadice); graful – o stuctură de elemente deschise ca număr, relaţionate prin legături funcţionale; o diagramă compusă în principal din puncte şi linii care leagă unele dintre aceste linii (Ch. S. Peirce).

[9] M. Foucault, op.cit., p. 85.

[10] Paul Ricoeur, Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 17.

[11] Ibidem, p. 25.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s