DISCIPLINELE SOCIO-UMANE – ÎNCOTRO?

„Gândul Şcolii, al celei unde să nu predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală, sunt mult mai educative decât o lecţie” (C. Noica, Jurnal filosofic)

Reforma învăţământului românesc, excesiv vehiculată în ultima vreme, conţine printre măsurile deconcertant de credibile şi pe aceea a reorientării sau redefinirii finalităţilor educaţionale. Actualul Curriculum naţional urmăreşte reconfigurarea tipului de personalitate devenită obiect al procesului instructiv-educativ. Pretutindeni se vorbeşte cu multă emfază (doar suntem un popor ce nu ezită să-şi exteriorizeze volubilitatea excesivă în talk-show-uri cu analişti, cvasi- şi pseudo-specialişti de orice fel!) şi cu tot mai multă convingere despre modelarea caracterelor, despre formarea şi dezvoltarea unor competenţe funcţionale menite a permite o inserţie cât mai eficientă în societate. Însăşi principiile de generare ale planurilor cadru înglobează unul numit principiul racordării la social. Funcţia socială a educaţiei pare astăzi mai mult decât oricând supradimensionată, vizibilă (sau in-vizibilă) în ordine ministeriale, decizii guvernamentale, legi şi ordonanţe ce propun generos reînnoirea obiectivelor, strategiilor, modelelor şi principiilor considerate învechite. Devine o certitudine faptul că enciclopedismul specific unor vremuri apuse şi din care şi-a tras seva reputaţia universală a învăţământului românesc, un enciclopedism încurajat încă, din păcate, la scară largă de o mare parte a dascălilor, este o întreprindere hazardată, mai mult chiar, totalmente contraproductivă. Simpla achiziţie cognitivă cade în desuetudine, sucombă chiar în faţa informaţiilor cu relevanţă socială crescută. În schimb, proiectarea curriculară se centrează pe cultivarea competenţelor cu evident specific acţional.

Pentru dascălii de ştiinţe socio-umane reforma sus-amintită constituie o autentică provocare. Aceasta mai ales pentru că programul vizionar al autorităţilor centrale presupune exigenţe, precum restrângeri de plaje orare, reconversii profesionale iminente, perfecţionări ultra- şi cvasicontinue, adaptarea voită sau nu la cerinţele unei societăţi de consum cu pretenţiile unei economii de piaţă viabilă. În faţa unei lumi aflate într-o permanentă schimbare (vezi deja clasica formulă a „schimbării de dragul schimbării”), promovarea unui nou profil educaţional nu este o întreprindere lipsită de riscuri. Scena şcolii româneşti pare să semene tot mai mult cu o arenă în care se înfruntă interese sau se ciocnesc orgolii, în care cercurile se scindează între partizanii fervenţi ai schimbării, pe de-o parte, şi personalităţile rigide, conservatoare, pe de alta. Pe lângă revizuirea şi instrumentalizarea conţinuturilor, restructurarea obiectivelor, ancorarea în social a demersului educaţional reprezintă o permanenţă ce nu poate fi ignorată decât cu riscul alunecării într-un don-quijotism care glisează între inutilitate şi ridicol. Şi atunci survine cu tot mai multă şi deranjantă insistenţă, o întrebare menită a spulbera fragile clipe de (ne)linişte: quo vadis? Prin specificul lor, disciplinele socio-umane constituie areale cognitive care se pliază ceva mai greu pe necesităţile sociale ale momentului. Trebuie mult tact pedagogic pentru a reuşi să re-contextualizezi gândirea unor logicieni, psihologi, economişti sau (cu atât mai mult) filosofi, care, priviţi prin spectrul deformat şi deformant al societăţii româneşti actuale, par irevocabil condamnaţi desuetudinii. Disciplinele trebuie abordate într-o manieră formativă! Uşor de spus, dar mai puţin facil de pus în aplicare. Idealul omului teoretic, al spiritului erudit, enciclopedic trebuie înlocuit cu acela al omului de acţiune, pragmatic, eficient, flexibil. Fără îndoială, practica devine o întreprindere de succes numai în urma conturării unor articulaţii teoretice coerente. Dar aceasta se uită prea uşor sau se neglijează adesea. Să luăm de exemplu triada educaţională devenită clasică: formal – informal – nonformal. Ceea ce remarcăm la o primă vedere este faptul că o astfel de triadă tinde să se detoneze singură. Problema cu care dascălii se confruntă astăzi este aceea că educaţia în adevăratul sens al cuvântului (formare) de tip non- şi informal tinde să se estompeze până la dispariţie, în timp ce educaţia instituţionalizată trebuie să compenseze şi chiar să se substituie acestui deficit. Totuşi este de-a dreptul naiv să crezi că dascălii, oamenii de la catedră pot suplini lipsa lecturilor proprii, a reflecţiilor personale, a dezbaterilor interioare. Precum este la fel naiv să crezi că prezenţa celui de la catedră, eforturile pe care acesta le depune, dăruirea şi talentul său, pot suplini absenţa unui dialog autentic în cadrul unui climat familial echilibrat şi armonios. Adesea surprindem judecăţi ale simţului comun care sancţionează excesele adolescentine cu remarci de tipul „aşa te învaţă la şcoală?!…”, când de fapt mult mai corect ar fi „aşa te învaţă în familie?!…” sau „aşa te învaţă televizorul?!…” Blamarea şcolii pentru incapacitatea eradicării fenomenelor deviante, a conduitelor infracţionale ce survin în rândul tinerilor este lipsită de orice temei. Aceasta întrucât numai o acţiune concertată a factorilor de decizie ce aparţin tuturor instituţiilor sociale poate contribui substanţial la eliminarea sau măcar atenuarea fenomenelor amintite.

Segregarea aceasta între cele trei instanţieri ale educaţiei este astăzi mai vizibilă decât oricând: dascălul, deşi partener în actul comunicării didactice (loc comun în ştiinţele educaţiei actuale) devine personajul chemat să asigure un contrabalans la ceea ce educatul preia nediferenţiat din mediul înconjurător. Luptând pentru restaurarea unor valori căzute aproape în ridicol, totodată asediat de o conspiraţie mediatică a dezinformării, ce-şi propune nici mai mult nici mai puţin decât să redea o hiper-realitate deformantă prin natura ei, profesorul de ştiinţe socio-umane dobândeşte astăzi tot mai mult aerul unui martir. Cooperarea dintre instanţele educaţionale este înlocuită cu darwinismul unei înfruntări dintre acestea. Se vehiculează deja opoziţia şcoală vs. societate, orice ar însemna aceasta din urmă: mass-media, familie (mai bine zis, pseudo sau cvasi-familie, având în vedere migraţia masivă a forţei de muncă româneşti peste hotare), cercul de prieteni (presupunând că se mai practică astăzi prietenia autentică şi nu doar relaţiile motivate de interese). Activităţile derulate sub semnul nonformalului stau astăzi tot mai acut sub spectrul derizoriului, iradiind o cultură minoră, perifericul ce invadează centrul, suburbanul care asediază cu vulgaritatea sa bunul simţ. Între educaţia instituţionalizată şi cea nonformală se instituie un hiatus tot mai greu de depăşit, şi nu am în vedere aici cooperarea strânsă şi eventual sprijinul pe care-l oferă comunităţile şi/sau autorităţile locale celor din învăţământ. Mă refer mai curând la revistele, ziarele, emisiunile de radio şi televiziune care, în goana după senzaţionalul aducător de tiraj, respectiv de audienţă şi deci de venituri mai consistente, îşi propun şi din păcate chiar reuşesc să sacrifice bunul simţ, cultura autentică, în favoarea grosolăniei, a kitsch-ului şi derizoriului. Ceea ce face ca aceste instanţe sociale să fie mult mai periculoase este faptul că se instituie perfid în gândirea şi conduita indivizilor, atenuând-le sau suprimând chiar simţul critic. Existenţa cotidiană este suprasaturată cu astfel de modalităţi perverse de insinuare şi manipulare a mentalului colectiv. La toate acestea, dascălul de socio-umane este chemat, alături de ceilalţi dascăli care au înţeles că nu sunt doar simpli funcţionari sau furnizori de informaţii, să dea o replică fermă. Cum poate fi pus în practică un deziderat de acest tip? Cum poate fi contracarat efectul deloc neglijabil al reprezentărilor şi conţinuturilor vehiculate de către mass-media? Pot fi aceste trei instanţe complementare, pot fi ele conciliate? Sau dimpotrivă, societatea cultivă, întreţine o separare definitivă şi irevocabilă, benefică anumitor cercuri de interese? Riscul glisării înspre o teorie a conspiraţiei, menită a întreţine un nivel cât mai scăzut de credibilitate a instituţiei şcolare, nu este deloc neglijabil, mai mult chiar, riscă să devină tot mai convingător. Conjugarea eforturilor celor trei instanţe responsabile cu educaţia individului pare din păcate doar un mit sau cel mult un concept teoretic, care dă bine în tratatele de pedagogie. Şi totuşi ce este de făcut? Pedagogii consacraţi se întrec în a propune soluţii: accentuarea codurilor de referinţă, altfel spus, a conceptelor fundamentale şi a codurilor de interpretare (criterii, metodologii), prin creşterea ponderii disciplinelor menite să cultive simţul critic, raportarea distantă, detaşată de realităţile sociale şi nu obedientă sau servilă. Şi oare nu tocmai aceste discipline socio-umane, practicate din convingere, cultivă par excellance toate acestea? Alte soluţii, mai mult sau mai puţin viabile, propuse de pedagogi ar fi acelea ale introducerii şi sporirii orelor de sinteză sau a celor aflate la dispoziţia profesorului, totodată creşterea ponderii demersurilor (conţinuturi şi activităţi) inter- şi transdisciplinare. Cert este faptul că articularea şi coordonarea celor trei instanţe educaţionale devine o preocupare ce nu poate fi ignorată decât cu asumarea unor riscuri considerabile. Chiar dacă au propriul lor câmp acţional, instanţele implicate în educaţia tinerilor de astăzi (şi am în vedere aici familia, instituţiile culturale şi sociale, comunităţile locale, mass-media) trebuie să coopereze în mod optim pentru eficientizarea demersului educativ.

Prin postura aparte pe care o au în cadrul pluralităţii de discipline, ştiinţele socio-umane trebuie să-şi redefinească profilul de formare, fapt care nu este însă posibil decât prin eforturile conjugate ale tuturor instanţelor implicate în educaţia tinerilor. Impactul modelator al orelor de socio-umane fie se estompează, fie este potenţat prin deschiderea sau apetenţa cognitivă, reciproc avantajoasă a celor doi poli (profesor – elev). Aceasta întrucât profesiunea de credinţă a dascălului de socio-umane trebuie să fie conformă cu adagiul celebru formulat de Magistrul de la Păltiniş: „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. Iar o astfel de şcoală se poate înscrie pe coordonatele valorii şi elitismului numai prin tentativele repetate de purificare a mentalului colectiv de toate infuziile coruptibile ale superficialului şi falsei culturi ridicate la rangul de dogmă. Chiar dacă atracţia pentru domeniile puternic ancorate în pragmatismul unei existenţe racordate la tehnologiile informaţionale, la ştiinţă şi informaţie este irezistibilă, nu trebuie neglijat totuşi rolul şi specificul întrutotul aparte deţinut de disciplinele socio-umane. Şi anume: acela de a oferi elementul de echilibru sufletesc, de a păstra nealterată dimensiunea profund umană în faţa unei lumi aservită în mod agresiv tehnologiei, de a forma caractere. Să învăţăm să fim Oameni într-o lume a „omuleţilor”! Să învăţăm să căutăm Realul, ceea-ce-este, în miezul unei lumi a Aparenţei şi erorii!

Această intrare a fost publicată în Meditatii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s