“Noul cartezianism” şi reconstrucţia radicală a filosofiei

»Weg mit den hohlen Wortanalysen. Die Sachen selbst müssen wir befragen. Zurück zur Erfahrung, zur Anschauung, die unseren Worten allein Sinn und vernunftiges Recht geben kann.«

(La o parte cu analizele sterile de cuvinte! Numai faptelor ca atare trebuie să ne adresăm. Înapoi la experienţă, la intuiţie, singura care poate da sens şi o justificare raţională cuvintelor noastre)

                                                                                                 Edmund Husserl

          Demersul teoretic de faţă, pe lângă vocaţia propedeutică pe care şi-o asumă, urmăreşte familiarizarea cu câteva dintre coordonatele fenomenologiei husserliene, această cercetare pătrunzătoare, de factură critică, asupra metodei, totodată asupra fundamentelor cunoaşterii umane. În acelaşi timp, reflecţiile care urmează au ca finalitate conştientizarea interesului crescut manifestat de cei cu preocupări filosofice faţă de textele filosofului german. Husserl şi-a propus să reconfigureze demersul filosofic pe aliniamentele autenticităţii, ale ştiinţificităţii, printr-o examinare critică a fundamentelor. Conştientizând faptul că filosofia nu dispune de nici un sistem doctrinar unitar, coerent, că în ultimă instanţă totul se rezumă doar la convingeri individuale, interpretări de şcoală, puncte de vedere, Husserl avansează un proiect îndrăzneţ, un travaliu critic cu are o finalitate bine precizată: constituirea unei ştiinţe filosofice riguroase. Care este legitimitatea unui astfel de demers? Răspunsul îl aflăm într-una dintre lucrările lui Husserl: “(…) cele mai înalte interese ale culturii umane reclamă dezvoltarea unei filosofii riguros ştiinţifice şi, în consecinţă, dacă în epoca noastră se justifică o răsturnare (Umwendung) filosofică, aceasta trebuie în orice caz să fie animată de intenţia unei noi fundamentări a filosofiei în sensul de ştiinţă riguroasă”. Discursul critic husserlian este orientat împotriva filosofiei naturaliste dominante în epocă (axiologia, doctrina practică naturalistă, etica, precum şi practica naturalistă însăşi), iar această critică se desfăşoară pe două paliere: (a) o critică pur negativistă, pornind de la consecinţe; (b) o critică pozitivă, care vizează fundamentele şi metodele vehiculate în maniera naturalist-ştiinţifică. Naturalismul nu vede altceva decât natură, în special natura fizică, prin aceasta el îşi detonează singur discursul, de pildă atunci când îşi propune să expliciteze legile gândirii ca fiind legi naturale: “Orice fiinţare (Seiende) este de natură psihofizică, adică univoc determinată după o legitate rigidă.” Ce reproşează Husserl unui naturalism extrem şi consecvent? Faptul că naturalizează conştiinţa, orice date de conştiinţă intenţional-imanente, totodată naturalizează ideile şi, ca o consecinţă, orice idealuri şi norme absolute.  Naivitatea şi totodată absurditatea ştiinţei naturii constă în faptul că acceptă natura ca dat, ca un în sine faţă de fluxul subiectiv al conştiinţei, ignorând prin aceasta o problemă esenţială: regulile jocului conştiinţei nu sunt deloc irelevante pentru lucruri! Fiinţa nu poate fi gândită decât ca un Correlatum al conştiinţei, drept ceva «vizat» (Gemeintes) după maniera conştiinţei: ca perceput, amintit, aşteptat, imaginat, identificat, crezut, presupus, evaluat etc. Cercetările trebuie reorientate către cunoaşterea ştiinţifică a esenţei conştiinţei, acea  «conştiinţă-despre» (Bewusstsein von), altfel spus asupra acelei conştiinţe care vizează obiectualul (Gegenständliches) şi, eventual, «indică» existentul (Seiendes) ca «valabil», ca «real».

În Conferinţe pariziene, Edmund Husserl spune despre Rene Descartes că a exercitat o acţiune hotărâtoare asupra sensului fenomenologiei. Mai mult, ca un omagiu adus autorului Discursului asupra metodei, Husserl consideră fenomenologia ca fiind un nou cartezianism, un cartezianism al celui de-al XX-lea secol (einen neuen Cartezianismus, eine Cartezianismus vom 20. Jahrhundert). Meditationes de Prima Philosophia (1641) sunt văzute ca prototipul meditaţiei necesare a fiecărui filosof începător în genere (das Urbild der notwendigen Meditationen jedes neu anfangenden Philosophen überhaupt):

„Căci Descartes inaugurează de fapt un tip cu totul nou de filosofie. Schimbându-i complet stilul, acesta angajează o orientare radicală de la obiectivismul naiv la subiectivismul transcendental, care (…) năzuieşte spre o configuraţie pură ultimă” („Descartes inauguriert in der Tat eine völlig neuartige Philosophie. Diese nimmt, ihren gesamten Stil verändernd, eine radikale Wendung zum naiven Objektivismus in einen transzendentalen Subjektivismus, (…) zu einer reinen Endgestalt hinstrebt“).

Ce au în comun Meditaţiile lui Descartes cu fenomenologia husserliană? În acord cu spusele gânditorului german, scopul lor comun îl constituie reforma tuturor ştiinţelor, dar mai ales, reforma totală a filosofiei (eine völlige Reform der Philosophie). Raţionalitatea veritabilă a ştiinţelor (die echte Rationalität der Wissenschaften) se legitimează numai prin perspectiva unităţii sistematice a ştiinţei universale care este filosofia. Convins de necesitatea unei reconstrucţii radicale (eines radikalen Neubaues) a întregului domeniu al cogniţiei umane, Husserl consideră că această exigenţă nu poate fi îndeplinită decât prin fundamentarea absolut raţională a ştiinţelor (eine absolut rationale Begründung der Wissenschaften), ştiinţe cărora le lipseşte autentica raţionalitate. Un alt punct comun între cartezianism şi fenomenologie  constă în orientarea către arealul subiectivităţii, acea „cotitură” către subiectivitate (die subjektive Wendung). Ce înseamnă această răsucire dinspre orientarea naivă exterioară către sine, către interioritate, către fluxul conştiinţei intenţionale? Cum este posibil regresul, reîntoarcerea la ego-ul care filosofează (ein Rückgang auf das philosophierende ego)? Cel care intenţionează să respecte rigorile seriozităţii în filosofie „trebuie să se reîntoarcă o dată în viaţă către sine însuşi şi să încerce prin sine răsturnarea tuturor ştiinţelor afirmate până acum, iar apoi reconstrucţia lor din temelii” („Jeder, der ernstlich Philosoph werden will, muß sich einmal im Leben auf sich selbst zurückziehen und in sich den Umsturz aller vorgegebenen Wissenschaften und ihren Neubau versuchen”).

Este mai mult decât inoportun să vorbim despre o filosofie deposedată de subiect, întrucât – după Husserl – „filosofia este o chestiune cu totul personală a celui care filosofează”(„Philosophie ist ein ganz persönliche Angelegenheit des Philosphierenden”). Filosofia autentică este cunoaşterea prin care un subiect aspiră către universal, cunoaştere pe care acest subiect este dispus să o asume în mod liber, necondiţionat, să o justifice prin recurs la temeiurile sale inteligibile absolute (aus seinen absolut einsichtigen Gründen). Intenţia unui demers radical în filosofie se deconspiră şi prin utilizarea unor sintagme precum începutul absolut sigur (der absolut sicheren Anfang), căi sigure (gewisse Wege) etc.

Soweit Descartes!, până aici Descartes, ajunge! E timpul să ne luăm rămas bun de la Maestru! (Interesant acest paricid care domină istoria filosofiei europene încă de la Socrate încoace…). Husserl este conştient că demersul său, deşi are ca punct de plecare reflecţiile carteziene, reuşeşte totuşi să le depăşească, într-un sens mai profund (in tieferen Sinne), prin reîntoarcerea la ego-ul cogitaţiilor (cogitationes) pure (der Rückgang auf das ego der reinen cogitationes). Ce este acest ego al cogitaţiilor pure? Husserl consideră că „este ego-ul care se află pe sine ca unicul existent (Seiende) cert în mod apodictic, în timp ce existenţa dată ca atare (Dasein) a lumii este lăsată la o parte, ca una neasigurată împotriva unei îndoieli posibile” („Es ist das ego, das sich als einzig apodiktisch gewiß Seiende vorfindet, wärend es das dasein der Welt, als nicht gegen möglichen Zweifel gesichert, außer Geltung setzt”). Pentru început  spunem că acest ego realizează o filosofare pe deplin solipsistă (ein ernstlich solipsistisches Philosophieren), căutând căi sigure prin care să dezvăluie, în pura interioritate (in der reinen Innerlichkeit), o exterioritate obiectivă (eine objektive Äußerlickeit).

Atunci când abordează problema fundamentării absolute a ştiinţei (der absoluter Wissenschaftsbegründung), Husserl aduce în discuţie conceptul de evidenţă (die Evidenz). Idealul de ştiinţificitate „vânat” de ştiinţă constă tocmai în căutarea a ceea ce e fundamentat prin evidenţă perfectă, dovedit „prin întoarcerea la lucruri sau stări de lucruri chiar în experienţa şi reflecţia originară” („durch Rückgang auf die Sachen oder Sachverhalte selbst in ursprünglicher Erfahrung und Einsicht”). Tocmai această evidenţă îşi propune Husserl să o descrie, să o examineze critic, totodată ceea ce este de la sine înţeles în evidenţă (das selbstverständlich wieder in der Evidenz). Dacă punem între paranteze (einklammern) ştiinţele, prin acea epoche fenomenologică, descoperim o serie de evidenţe în viaţa preştiinţifică, unele nemijlocite, altele mijlocite. Este firesc să ne întrebăm: există oare evidenţe prime, în sine, evidenţe nemijlocite, apodictice? Ştiinţele pozitive văd în existenţa lumii (Existenz der Welt) evidenţa primă, în sine, apodictică. Ea, această existenţă dată a lumii, e considerată de la sine înţeleasă (Allem voran ist das Dasein der Welt selbstverständlich). Iată cum sună convingerea asumată de ştiinţele pozitive: „Deci, avem experienţa continuă a lumii, în care această lume se află în faţa noastră ca existenţă statornică şi indiscutabilă” („Haben wir doch die kontinuierliche Welterfahrung, in der uns diese Welt immerfort und fraglos seiend vor Augen steht”). Totuşi Husserl nu poate să subscrie unei asemenea prejudecăţi, dimpotrivă o astfel de evidenţă considerată ca apodictică, premergătoare tuturor celorlalte, trebuie negată. O astfel de evidenţă a experienţei (die Evidenz der Erfahrung), care ar trebui să fundamenteze în mod radical ştiinţele, poate fi contestată, valabilitatea şi proporţiile ei se pretează unei critici de pe poziţia radicală a fenomenologiei. Nu numai ştiinţele pot fi suspendate, plasate sub spectrul îndoielii, ci însăşi valabilitatea acestora, cum spune Husserl, valabilitatea naivă (naiven Geltung) a domeniului lor universal, cel al experienţei lumii. Fiinţa lumii nu trebuie să mai fie pentru noi un fapt de la sine înţeles, ci numai o problemă de valabilitate („Das Sein der Welt darf nicht mehr für uns selbstverständliche Tatsache sein, sondern selbst nur ein Geltungproblem”).

Care este domeniul capabil să fundamenteze posibilitatea unei filosofii universale? În nici un caz domeniul experienţei lumii, evidenţa acesteia, care, după cum am văzut, poate fi contestată. E necesară o schimbare de direcţie (die große Wendung):  aceea care ne conduce la subiectivitatea transcendentală, „orientarea către ego cogito ca domeniu apodictic sigur şi ultim al judecăţii” („die Wendung zum ego cogito als dem apodiktisch gewissen und letzten Urteilsboden”); pe acest ego al cogitaţiilor pure se fundamentează orice filosofie care are pretenţia radicalismului.   Lumea nu este existentă în sine, ca dat obiectiv, independent, în afara mea, ea este pentru mine numai un fenomen de fiinţare („die ganze konkrete Welt ist für mich statt seiend nur Seinsphänomen“). Asumarea demersului fenomenologic presupune abţinerea de la considerarea lumii ca existând pur şi simplu; orice păreri, judecăţi obişnuite, pre-judecăţi, cu privire la existenţa  ca dat a lumii, trebuie îndepărtate, totodată trebuie inhibate şi atitudinile valorizatoare în raport cu lumea. Aceasta pentru că fiinţa lumii nu este nimic altceva decât conţinerea-de-către-mine (das Mich-enthalten), sumă de simple fenomene (bloße Phänomene). Iată în ce constă acea epoche fenomenologică (phänomenologische Epoche): o inhibare universală a oricărei luări de atitudine faţă de lumea obiectivă (universale Inhibieren aller Stellungnahmen zur objektiven Welt).

„Nu de la filosofii, ci de la fapte şi probleme trebuie să pornească imboldul spre cercetare” („Nicht von den Philosophen, sondern von den Sachen und Problemen muss der Antrieb zur Forschung ausgehen”), acesta este crezul fenomenologic asumat de Husserl, a cărui justă înţelegere presupune reflecţia critică asupra fundamentelor. Să nu confundăm însă faptele (Sachen) cu stările de fapt (Tatsachen) empirice! În ultimă instanţă, fenomenologia este un act de curaj, acela de a te smulge de sub vraja prejudecăţilor. Acesta este unul dintre motivele care explică succesul pe care l-a avut şi încă îl mai are în arealul gândirii filosofice şi nu numai. Cum am putea să închidem aceste reflecţii decât cu un îndemn în pur spirit fenomenologic: Să avem curajul de a vedea (intui, sesiza în mod direct) ceea ce alţii pretind că reuşesc să explice!

   Bibliografie:

  • Husserl, EdmundConferinţe pariziene şi alte scrieri filosofice, Editura Paideia, Bucureşti, 1999;
  • Husserl, EdmundMeditaţii carteziene, o introducere în fenomenologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;
  • Husserl, EdmundScrieri filosofice alese, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993;
  • Husserl, EdmundFilosofia ca ştiinţă riguroasă, Editura Paideia, Bucureşti, 1994;
  • Philosophisches Lesebuch (Band 3) – Herausgegeben von Hans-Georg Gadamer, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1989.
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s