Standardele de performanţă în filosofie

„Este necesar să-i învăţăm pe elevi comportamentele, modalităţile de a gândi şi acţiona, care au valoare în societatea noastră şi ajută individul să devină un adevărat membru al ei.” (Gilbert de Landsheere, Definirea obiectivelor educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.34)

Filosofia constituie o disciplină de studiu în cadrul căreia, mai mult decât simpla acumulare de cunoştinţe/informaţii (teorii, doctrine, curente sau orientări, moduri particulare de filosofare/puncte de vedere), se apreciază creativitatea, gândirea critică/divergentă riguros argumentată, dezvoltarea unor strategii cognitive (a învăţa să înveţi), construirea unui sistem propriu de valori (conştiinţă axiologică) ş.a.. Teritoriu prin excelenţă al subiectivităţii, filosofia ca disciplină cuprinsă în actualul curriculum, la clasa a XII-a, cu un buget de timp variabil (1 – 3 ore/săptămână), în funcţie de specialitate, solicită ca o necesitate existenţa unor standarde de performanţă menite a facilita demersul evaluativ şi a-i conferi acestuia obiectivitatea mult râvnită de actorii procesului educaţional. Conform documentelor curriculare în vigoare, elaborate de specialişti în ştiinţele educaţiei, în demersul de predare-învăţare a filosofiei există 5 standarde de performanţă. Fiecare dintre aceste standarde este operaţionalizat printr-un prag minim şi unul maxim (de competenţă), pentru o mai bună diferenţiere. Conform acestor standarde, elevul va trebui ca, în urma studiului acestei discipline, să facă dovada dezvoltării unor competenţe, deprinderi şi priceperi.

STANDARDUL 1

La nivelul de bază, elevul trebuie să deţină capacitatea de a evidenţia o problematică filosofică prezentă într-un text şi de a selecta conceptele filosofice din textul dat.

  • minim: elevul formulează corect problema filosofică generală abordată într-un text dat şi precizează (evidenţiază) conceptele cheie.
  • maxim: elevul formulează, în limbaj conceptual, problema filosofică abordată într-un text şi evidenţiază corect conceptele filosofice utilizate în formularea problemei filosofice.

STANDARDUL 2

Următorul standard de performanţă este cel prin intermediul căruia se exprimă faptul că, odată atins, elevul deţine capacitatea de a compara puncte de vedere sau poziţii filosofice distincte (diferite sau similare) referitoare la o problemă filosofică dată.

  • minim: elevul evidenţiază un element de apropiere şi unul de diferenţiere între două poziţii filosofice referitoare la o problemă filosofică.
  • maxim: elevul evidenţiază, într-un limbaj conceptual nuanţat, elementele prin care se apropie şi cele prin care se diferenţiază două poziţii filosofice referitoare la o problemă filosofică dată.

STANDARDUL 3

La acest nivel, elevul trebuie să facă dovada capacităţii de analiză a structurii argumentative a unui punct de vedere filosofic şi să analizeze premisele sau consecinţele unei poziţii sau punct de vedere filosofic.

  • minim: elevul evidenţiază poziţia/punctul de vedere filosofic şi principalele argumente exprimate într-un text; selectează corect o premisă şi o consecinţă presupusă de o problemă filosofică.
  • maxim: evidenţiază şi analizează poziţia/teza/punctul de vedere filosofic, natura argumentelor exprimate şi tipul de argumentare la care s-a recurs; formulează conceptual şi interpretează premisele şi consecinţele unei probleme filosofice.

STANDARDUL 4

Elevul a reuşit să-şi dezvolte la acest nivel capacitatea de a construi propria argumentaţie filosofică pentru fundamentarea unei soluţii practice posibile la o situaţie problemă.

  • minim: elevul elaborează un argument filosofic pentru fundamentarea unei soluţii la o anumită situaţie practică.
  • maxim: elevul formulează soluţii posibile la o problemă dată, pe care le susţine în baza unei argumentaţii filosofice corespunzătoare.

STANDARDUL 5

Ultimul nivel, cel mai elaborat, indică faptul că, odată ajuns aici, elevul are capacitatea de a elabora un eseu filosofic pornind de la elemente date (temă, problemă, text).

  • minim: elevul elaborează un eseu filosofic pe baza unei structuri detaliate date, pornind de la un text filosofic.
  • maxim: elevul elaborează un eseu filosofic structurat sau liber pe o temă/problemă dată.

Lectura acestor standarde relevă o desfăşurare graduală, secvenţială, în ceea ce priveşte complexitatea: de la identificarea unor concepte cheie sau termeni specifici filosofiei până la etapa în care elevul este capabil să elaboreze el însuşi un text de factură filosofică. Standardele pot fi repere importante în actul evaluării, ele pot fi traduse într-un criteriu unitar de notare, menit a diminua pe cât posibil subiectivismul în practica evaluativă.

Cum să scriem un eseu filosofic

1. Introducere

Din punct de vedere pedagogic, eseul se înscrie în categoria itemilor subiectivi (alături de rezolvarea de probleme), adică a acelor instumente de evaluare care solicită din partea elevilor elaborarea unor răspunsuri deschise. Itemii cu răspuns deschis „dezvoltă capacitatea elevului de a formula, a descrie, a prezenta sau a explica diferite concepte, relaţii, argumente, metode de lucru. Permit elevilor să construiască răspunsuri, detectându-se astfel atât cunoştinţele depozitate, cât şi capacitatea de elaborare şi exprimare.” (Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.408) Printre avantajele unor astfel de itemi, sunt menţionate: formarea gândirii productiv-creative, a gândirii divergente, a imaginaţiei şi capacităţii de a generaliza şi de a reformula o problemă; activarea atitudinii critice şi autocritice; posibilitatea abordării unor rezultate ale învăţării de mare complexitate; dezvoltarea capacităţii de exprimare în scris. Termenul de eseu este prezent atât în limba franceză (essai) cât şi în limba engleză (essay) şi înseamnă încercare, probă, tentativă. Astfel, eseul este încercarea de tratare a unei probleme filosofice într-o manieră creativă, plecând de la un concept (om, libertate, dreptate, fericire etc.), de la termeni corelativi (libertate-constrângere, putere-autoritate, existenţă-devenire, spaţiu-timp etc.), de la o interogaţie (Ne naştem sau devenim oameni?, Unde putem căuta fericirea?, Ce este filosofia? etc.) sau de la o afirmaţie („Omul este o trestie cugetătoare” – Blaise Pascal, „Existenţa precedă esenţa” – J.P. Sartre etc.).

Eseul structurat constituie o lucrare care tratează o anumită temă, indicată în cerinţă. Acest reper general are la rândul său un număr variabil de cerinţe, de regulă 3 – 5, care trebuie respectate în redactare cu menţiunea că ordinea tratării nu este una prestabilită, fiecare având libertatea de a trata cerinţele în ordinea dorită. Condiţia cu caracter de obligativitate se referă la necesitatea tratării tuturor cerinţelor într-o succesiune logică, argumentată, prin recurs la ilustrări/exemplificări convingătoare. Eseul structurat trebuie să aibă o structură clară, coerentă, echilibrată în ceea ce priveşte părţile eseului (introducere, cuprins şi încheiere sau concluzie), idei subliniate prin construcţia paragrafelor ce conţin idei principale, un bun raport între ideile principale şi cele secundare, orice idee trebuie susţinută argumentat (abilitate de a formula judecăţi de valoare şi capacitate de interpretare personală a informaţiilor), respectarea normelor de ortografie şi punctuaţie, lizibilitatea etc.

2. Structura unui eseu

Orice eseu trebuie să conţină elemente structurale care îi conferă coerenţă şi armonie.

Modelul structural 1:

  • introducerea – se explică succint cerinţa textului de la care se pleacă sau se identifică importanţa punerii problemei respective; nu trebuie să fie echivalentă cu planul sumar al eseului, chiar dacă în partea de sfârşit a introducerii problema pusă poate să implice marile diviziuni ale eseului, fără a anunţa însă şi soluţia problemei;
  • cuprinsul – cuprinde tratarea subiectului în manieră progresivă, respectând relevanţa conţinuturilor şi realizarea unui demers critic; fiecare conţinut sau paragraf trebuie să conţină o informaţie precisă şi distinct formulată, conţinuturile trebuie să fie legate între ele în mod logic, coerent;
  • concluzia – enunţă soluţia la cerinţa din titlul eseului în manieră precisă, fără a avea pretenţia că exprimă tot ceea ce se putea spune, ci ea trebuie să fie deschisă şi să lase posibilitatea unei abordări viitoare, fără a relua sau rezuma ceea ce s-a spus în eseu. Concluzia se formulează cel mult în două fraze.

Modelul structural 2:

  • problematică – caracterizarea generală a problemei; identificarea interogaţiilor esenţiale; relevarea importanţei problemei; schiţa dezvoltării ulterioare a eseului (precizarea temei susţinute, menţionarea diviziunilor eseului).
  • cuprins – analiza temei filosofice; precizarea poziţiilor filosofice implicate (identificarea tezelor susţinute/studierea diverselor sfere semantice ale conceptelor/analiza exemplelor reprezentative; determinarea unor modele teoretice de „soluţionare” a problemei; efectuarea unui demers critic asupra modelelor teoretice; elaborarea unei reflecţii personale.
  • concluzie – regândirea problemei iniţiale în lumina noilor interogaţii descoperite pe parcursul eseului.

3. Condiţii de elaborare a unui eseu filosofic

Pentru ca scrierea unui eseu filosofic să constituie o experienţă reuşită, este necesară respectarea unor condiţii:

A. pregătirea subiectului

  • studierea atentă a conceptelor şi problemelor referitoare la tema care urmează a fi abordată;
  • reţinerea exemplelor/ilustrărilor care permit o mai bună înţelegere a temei;
  • ortografierea corectă a termenilor şi numelor care urmează a fi folosite;
  • schiţarea atentă a argumentelor necesare întemeierii unei idei filosofice;
  • prelungirea studiului prin reflecţii personale şi notarea lor pe fişe de lectură.

B. înţelegerea enunţului subiectului

  • stabilirea sensului precis al problemei puse în discuţie;
  • plasarea subiectului în contextul cerut (istoric, curent filosofic, temă, gândirea unui autor etc.).

C. căutarea ideilor

  • alcătuirea unor eseuri prealabile înaintea celui pe care îl propuneţi evaluării;
  • evitarea plagiatului, a prezentării unei idei împrumutate ca fiind idee proprie;
  • punerea între ghilimele a citatelor şi precizarea autorului, a lucrării, a paginii de unde au fost extrase;
  • evitarea citării autorilor de manuale şcolare;
  • evitarea „recitării” unei lecţii din manual; eseul este o compoziţie proprie, originală;
  • apelul la toate cunoştinţele deţinute cu privire la subiectul tratat;
  • utilizarea experienţei personale şi a reflecţiilor proprii, fără substituirea lor cu ideile studiate;
  • tratarea subiectului ca pe un întreg, nu ca pe o colecţie de idei puse una lângă alta.

D. stabilirea unui plan

  • stabilirea diviziunilor mari ale eseului;
  • schiţarea ideii care urmează a fi dezvoltată în fiecare diviziune;
  • evitarea transformării planului într-un cadru rigid, prefabricat, obstacol al gândirii creative;
  • formularea unor idei secundare derivate din ideile principale.

E. redactarea propriu-zisă 

  • eseul filosofic este o discuţie în jurul unor idei;
  • eseul filosofic nu trebuie confundat cu cel literar; ideea nu trebuie sacrificată în favoarea prezentării literare;
  • trebuie evitat abuzul de citate;
  • trebuie evitate judecăţile de ordin estetic sau sentimental;
  • opinia personală nu trebuie subliniată ostentativ; mai mult, este chiar recomandată folosirea excesivă a persoanei întâi singular (eu, mie);
  • TREBUIE EVITAT PLAGIATUL!!! (indiferent de sursele alese, ele trebuie precizate onest, între ghilimele, iar referinţa se consemnează fie în note de subsol, fie la finalul eseului (în bibliografie).