Să ne întoarcem la romantici…

“Wir müßen zu Romantikern zurückkehren…“ 

1. Consideraţii preliminare

Romantismul german s-a născut din conflictul acut a două tendinţe contradictorii: pe de-o parte, din admiraţia căzută în idolatrie faţă de poezia şi ideile lui Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) – acest „regent al spiritului pe pământ” (Novalis) – şi ale contemporanilor săi, pe de alta, din respingerea violentă şi totodată nevoia acută a depăşirii înfăptuirilor acestora. Generaţia răzvrătiţilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Friedrich Schlegel, Novalis, fraţii Grimm) a nutrit convingerea că opera lui Goethe era un proiect grandios abandonat înainte de propria desăvârşire. Goethe era autorul unui act de trădare: prin opera sa, vroia să cuprindă totul, însă o astfel de opera trebuia, în viziunea tinerilor revoltaţi, să fie doar un pretext şi nu obiectul unei adoraţii paralizante. Despre poziţia gânditorilor romantici în raport cu tradiţia esteticii clasice, Katherine Everett Gilbert şi Helmut Kuhn – autori ai lucrării intitulate Istoria esteticii – consideră că „ajutaţi de o sensibilitate rafinată şi de o libertate de spirit firească, gânditorii romantici au prelucrat cu ingeniozitate ideile fundamentale ce le fuseseră înmânate şi le-au aplicat în noi experienţe”[1]. Să privim însă cu rezervele de rigoare consideraţiile celor doi autori, întrucât romanticii nu doar au prelucrat idei, gânduri, învăţături, ci, înzestraţi cu o vocaţie a neascultării bine conturată, ei au provocat o rebeliune în lumea spiritului german. În vederea unei înţelegeri adecvate a fenomenului în cauză, cât şi a justificării actului de recuperare a gândirii romantice, vom încerca să conturăm câteva dintre particularităţile acestei mişcări culturale de excepţie.

Ab initio remarcăm în romantism „o puternică nevoie de a găsi unitatea dominantă superioară” a lumii, nevoia de a surprinde acea „totalitate a lumii”, „realizarea fiinţei” despre care ne vorbeşte Novalis[2]. Aceste aspecte sunt vizibile mai ales în obsesiva căutare a Absolutului şi a modalităţilor de revelare ale acestuia în ordinea existentului. „Artistul este – după Novalis – absolut transcendental”, el depăşeşte printr-o „penetraţie absolut miraculoasă” cadrele înguste ale fenomenalităţii. Gestul său are ca finalitate identificarea acelei „schiţe a universului”, iar „această schiţă suntem noi înşine”[3]. Se observă aici primatul interiorităţii, plasarea accentului pe trăirile subiective, pe convulsiile ideatice şi furia căutării scormonitoare a creatorului, cel îşi arogă dreptul de a fi însăşi unealta Absolutului sau, cu o expresie hegeliană „das Werkzeug des Geistes”. O altă trăsătură distinctivă a romantismului constă în privilegierea artei, mai ales a poeziei, în raport cu celelalte manifestări ale creaţiei umane. Poezia este concepută drept modalitatea par excellance a revelării Absolutului, un „fapt suprem”, o formă de expresie prin care omul tinde să se înalţe „peste sine însuşi” (Novalis). Însăşi discursul filosofic este supus travaliului interpretativ de factură poetică, întrucât – aşa cum mărturiseşte Novalis – „filosofia trebuie să fie tuturor accesibilă” sau, în alt loc, „filosofia abia prin legislaţia ei pregăteşte lumea spre a suferi înrâurirea eficientă a ideilor, poezia este cheia filosofiei, ţinta şi înţelesul ei”[4]. La aceste trăsături am mai adăuga noi tendinţa de a exprima gândul filosofic sub forma fragmentului, această „însămânţare literară” (Novalis) izvorâtă dintr-o „năzuinţă fără sfârşit, niciodată ajunsă la ţintă”[5]. Aceasta pentru că „orice desăvârşire este vrednică de ostracizare”, iar sistemul se doreşte a fi o astfel de operă desăvârşită, închisă, definitivă. Romanticii opun străfulgerările imaginaţiei, liniile frânte, izvorâte din tumultul interiorităţii unei gândiri „terminate”, auto-devoratoare. Natura liberă, necondiţionată încearcă să se ridice împotriva oricăror reguli şi constrângeri. Cultul genialităţii stă mărturie pentru această dorinţă a sustragerii de sub tirania oricăror reguli. Geniul nu se lasă robit de constrângerile realului întrucât el posedă „facultatea de a trata despre obiecte imaginare şi de a le manipula ca pe cele reale”[6]. Genialitatea face posibilă însăşi existenţa, ea este temeiul fiinţării privilegiate care este omul: „Fără genialitate nici nu existăm de fapt. Geniul este trebuitor oricărui lucru. Ceea ce numim curent geniu – consideră Novalis – este geniul geniului”[7]. Genialitatea este, altfel spus, constitutivă naturii umane. Pentru a transforma cultul artei într-un sistem, romantici precum Schlegel sau Novalis s-au servit de instrumentele valoroase oferite de idealismul clasic german, în special de „instanţierile” acestuia Fichte şi Schelling. Stimulat de lectura scrierilor lui Fichte, Novalis glosează în marginea idealismului transcendental, în fragmente eliptice, fugare, întrerupte. Notaţiile sale, scurte străfulgerări, abundă în expresii şi sintagme fichteene: „eu absolut”, „subiectiv-obiectiv”, „pasivitatea substanţei”, „totalitate şi parţialitate”. Dacă Fichte şi-a orientat reflecţia către Eu sau către persoană, în schimb Novalis îşi asumă sarcina de a se ridica până la Dumnezeu.

2. Simţire poetică şi raţiune

Se admite că actul de naştere al mişcării romantice îl constituie scrierea Revărsările inimii unui frate călugăr iubitor de artă (Herzensergiessungen eines kunstliebenden Klosterbruders, 1797), aparţinând unui autor a cărui moarte timpurie, la numai douăzeci şi cinci de ani, avea să confere creaţiei romantice caracterul de „document puberal tipic”[8]. Se afirmă, în această suită de articole şi relatări despre vieţile poeţilor, primatul simţirii în raport cu raţiunea, totodată este discreditat sistemul ca formă de expresie a gândirii, accentul deplasându-se pe ţâşnirea spontană a inimii, pe gestul creator inspirat de divinitate. În opera fragmentară a lui Novalis (1772-1801), graniţele dintre poezie şi filosofie devin friabile, se sparg, cele două domenii ale spiritului se amestecă, se substituie una celeilalte. Aceasta pentru că „atât poezia cât şi filosofia oferă o reprezentare a spiritului, »universul lăuntric în totalitatea lui«[9]. Menţinerea distincţiei dintre poezie şi filosofie este în măsură să aducă serioase prejudicii celei din urmă. „Romanticul nu se mulţumea să sistematizeze doar poezia şi filosofia. Viaţa însăşi era poftită să intre în cercul magic care prefăcea totul în poezie”[10]. Poezia dobândeşte la Novalis virtuţile autentice ale puterii cosmice, forţa care unifică într-un tot magic atât lumea reală, cât şi pe cea imaginară. Inspiraţia poetică este – după Novalis „apariţie şi contraapariţie, apropiere şi comunicare totodată”[11]. Poezia permite omului să fiinţeze în întreg iar întregului să fiinţeze în om, universalul şi individualul îşi dau întâlnire în spiritul artistului genial. „Prin poezie ia fiinţă cea mai înaltă simpatie şi co-activitate, cea mai profundă comunitate dintre finit şi infinit”[12].

Despre poezia romantică Hegel considera că aceasta se bazează pe „sufletul care s-a retras în sine, care şi-a devenit sieşi centru pentru sine, dar care nu posedă lumescul decât ca pe o parte a poziţiei sale, ca pe una dintre laturi, deasupra căreia se află încă o lume mai înaltă, lumea credinţei”[13]. În maniera sa tipică de exprimare dialectică, Hegel arată limitele discursului poetic de factură romantică, anume absenţa unei universalităţi existente în sine şi pentru sine. Iubirea romanticilor este, după autorul Fenomenologiei spiritului, doar un sentiment personal al subiectului individual, lipsit de orice determinaţii obiective ale existenţei omeneşti (familie, scopuri politice, patrie, obligaţii sociale şi profesionale etc.). Libertinajul acesta pe care Hegel îl vede în iubirea romantică este expresia absenţei oricărei condiţionări, lipsa oricărei supuneri, dar şi „egoism şi încăpăţânare a particularităţii”[14]. Fireşte Hegel nu neagă valoarea artei romantice, cea care înglobează imensul ca şi infimul, sublimul ca şi insignifiantul, moralitatea şi imoralitatea. Totuşi Hegel reproşează romanticilor cramponarea în sfera lucrurilor mici ale lumii, în zona accidentalului şi a efemerului, cărora le conferă o valabilitate desăvârşită. Al treilea moment al dezvoltării artei, după sibolic şi clasic, romantismul este acuzat de decadenţă, prin aceea că prezintă realitatea concretă, cu „obiectualitatea ei prozaică”. Subiectivitatea care îşi arogă dreptul de a stăpâni întreaga realitate i se pare lui Hegel o aspiraţie absurdă prin însăşi imposibilitatea realizării ei. Totuşi aceasta este poziţia unui creator de sistem, chiar dacă a unui sistem impresionant prin profunzimea verticalităţii sale. Să-l ascultăm pe Hegel cum încearcă să instituie lumina raţionalităţii acolo unde domneşte penumbra, adâncul nopţii? Ei bine, ne asumăm exerciţiul neascultării, atât de drag romanticilor.

3. Seducţia tărâmului oniric

Novalis a încercat să ofere o interpretare filosofică stărilor de spirit aflate sub spectrul inspiraţiei. Abandonul imaginaţiei în fascinanta lume a visului trebuia completat cu scoaterea la lumina conştiinţei a tuturor produselor fantastice. Tot astfel – la aproape un secol distanţă – psihanaliza avea să încerce, prin travaliul interpretării să transforme bogăţia de idei latente în conţinut manifest. Romanticii, prin atenţia pe care au acordat-o teritoriilor onirice, pot fi văzuţi, cu limitele de rigoare, drept psihanalişti avant-la-lettre. „Nemulţumit cu înţelepciunea inconştientă a poetului, Novalis a tânjit după o mai mare claritate a înţelegerii. Totodată el s-a ferit de greutatea şi truda cu care realitatea îl copleşeşte pe filosof”[15]. Visul a constituit pentru romantici mai mult decât teritoriul eminamente eliberator de sub constrângerile realului, el, visul, s-a dorit a fi investit cu însăşi exigenţele realităţii. „Trebuie să căutăm a crea o lume lăuntrică, care să fie propriu-zis inversul lumii exterioare – şi care, fiindu-i acesteia în toate punctele precis opusă, să ne lărgească tot mai mult libertatea”[16]. Planurile se inversează: nu viaţa diurnă oferă cheia interpretării viselor, ci visele constituie temeiul judecăţilor evaluative ale stării de veghe. Viaţa este interpretată în termenii experienţelor onirice, ea este concepută prin perspectiva sugestiilor valoroase provenite din lumea visului. Această inversare de planuri, „raport inversat” (Novalis), transpare şi din rândurile care constituie un portret al lui Novalis, realizat de Henrik Steffens, în care „patria originară” a poetului filosof este ţinutul visului şi al mitului, „din ea privea în lăuntrul lumii senzoriale şi în lăuntrul legăturilor ei”[17]. Privirea orientată către interior, „reintrarea în tine însuţi”, „contemplaţia lăuntrică” (Novalis) trebuie să preceadă chiar observaţia atentă a lumii exterioare, întrucât doar prin această originară „răsucire către interioritate” se poate dobândi deplina înţelegere de sine, cât şi înţelegerea celorlalţi. „Visătorul romantic, plecând urechea atent la murmurul confuz ce se ridică înlăuntrul lui în liniştea nopţii, desluşeşte glasuri profetice. Poezia lui devine, aşadar, un mijloc de-a asigura un receptacul local imaginilor şi emoţiilor evanescente ale viselor sale”[18].

Romanticul este obsedat de surprinderea şi totodată de exprimarea în limbajul poetic a unei realităţi străine, paradoxale a visului şi a fanteziei. „Fantezia aşază lumea viitoare fie pe culmi, fie în adâncuri, fie în metempsihoză faţă de noi. Visăm la călătorii prin univers – Nu este oare universul în noi? Adâncurile spiritului nostru nu le cunoaştem – Către înăuntru ducce drumul tainic. În noi sau nicăieri este veşnicia cu lumile ei – trecutul şi viitorul”[19]. Cuvântul dobândeşte incontestabile valenţe magice, mitice dar şi miraculoase virtuţi exorcizante: prin vis te vindeci de realitatea apăsătoare la care nu vrei să te acordezi. Metafora, sugestia, cuvântul izbucnit din trăirile convulsive ale inimii se opun logicului, discursivităţii care îngheaţă, mortifică un real aflat în permanentă schimbare. De aici chemarea irezistibilă a visului care se sustrage descrierii. „Un cuvânt – spune Novalis – este aproape el singur, un poem”[20]. Intelectul se descoperă neputincios în faţa magicului, raţiunea sucombă în faţa valenţelor unei mistici exorcizante. Există o suferinţă profundă care se degajă din arta romantică, după cum observa şi Hegel, totodată prezenţa unor dispoziţii paradoxale: „buna dispoziţie în resemnare”, „fericirea în durere”, „extazul suferinţei”, „voluptatea torturii” etc. Dar mai există şi cultul unor valori precum iubirea, onoarea, fidelitatea, valori care fac posibilă ridicarea subiectivităţii până în sferele înalte ale Absolutului.

4. Concluzii  

Pentru observatorul atent al „societăţii alienate” (E. Fromm) în care trăim astăzi, captivi în mecanismul sufocant al meschinăriei şi gratuităţilor de tot felul, o reflecţie orientată către sufletul romantic riscă să penduleze între inutilitate şi deplina justificare. A te întoarce la romantici echivalează pentru unii cu un exerciţiu gratuit al minţii. Pentru noi însă, un astfel de demers constituie o cotitură, o întoarcere spre ceea ce este superior, mistic, infinit în existenţa umană. Seduşi de automatismele dizolvante ale gândirii conformiste, standardizate, aliniate la mersul lumii (cultura de masă), să pătrundem fie şi pentru o scurtă vreme în abisurile subiectivităţii, călăuziţi de farmecul poeticii romantice. Să ascultăm îndemnul lor, adesea ignorat şi totuşi cât de autentic: „Lumea trebuie romantizată. Aşa se poate din nou afla înţelesul primordial”[21]. Să ne întoarcem la romantici pentru a învăţa să descindem fără teamă în abisurile propriei interiorităţi, acolo unde primul raţionalist al gândirii greceşti ne făcea promisiunea întâlnirii cu „Zeul şi înţelepciunea (Theon te kai phronesis)”. Să ne întoarcem la romantici astăzi când ne este tot mai mult frică să rămânem numai cu noi înşine. Să ne întoarcem la romantici pentru pentru a trezi în noi acel daimon în măsură să ne facă sensibili la farmecul unui apus de răsărit de soare, „dincolo de gheţuri şi înălţimi, unde nu s-a avântat vreo pasăre vreodată” (Nietsche). Să ne întoarcem la romantici pentru a dobândi iscusinţa de a ne opune cu succes atrofiei simţurilor estetice şi etice, ce constituie maladiile spiritului nostru. Să ne întoarcem la romantici pentru a deprinde din nou adevărata virtute a religiei iubirii, acea beţie de Absolut, întemeiată pe credinţă. Poate că astfel vom reuşi să vibrăm altfel la durerile semenului nostru, iar la capătul scurtului nostru periplu prin lume ne vom descoperi izbăvitoarea împăcare cu noi înşine.


[1] K. E. Gilbert, Helmuth Kuhn, Istoria esteticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 327.

[2] Novalis, Între veghe şi vis. Fragmente filosofice, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p. 37.

[3] Ibidem, pp. 124-125.

[4] Ibidem, p. 123.

[5] Ibidem, p. 43.

[6] Ibidem, p. 58.

[7] Ibidem, p. 58.

[8] K. E. Gilbert, Helmuth Kuhn, Istoria esteticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 328.

[9] Ibidem, p. 329.

[10] Ibidem, p. 330.

[11] Novalis, Între veghe şi vis, p. 61.

[12] Ibidem, p. 122.

[13] G. W. Fr. Hegel, Despre artă şi poezie, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 248.

[14] Ibidem, p. 260.

[15] K. E. Gilbert, Helmuth Kuhn, Istoria esteticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, p. 330.

[16] Novalis, Între veghe şi vis, p. 43.

[17] Henrik Steffens, Was ich erlebte, Leipzig, 1938, apud Între veghe şi vis, p. 9.

[18] K. E. Gilbert, Helmuth Kuhn, op. cit., p. 331.

[19] Novalis, Între veghe şi vis, p. 57.

[20] Ibidem, p. 123.

[21] Novalis, Între veghe şi vis, p. 128.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s