Dasein-ul sau omul ca mod de fiinţare privilegiată (note de lectură)

Nicio epocă nu a beneficiat de cunoştinţe atât de numeroase şi variate asupra omului aşa cum este a noastră. În nicio epocă, decât în aceasta, nu s-au expus sub o formă mai captivantă şi mai seducătoare cunoştinţele asupra omului. Nicio epocă, până în zilele noastre, nu a fost capabilă să facă accesibilă această cunoaştere cu rapiditatea şi uşurinţa epocii noastre. Şi, totuşi, niciodată nu s-a ştiut mai puţin ce este omul. În nicio epocă omul nu a ridicat atâtea probleme ca în prezent. (Martin Heidegger)

Omul: fiinţă înzestrată cu limbaj articulat şi cu abilitatea de a constitui comunităţi (zoon politikon), abis profund (grande profundum), măsură a tuturor lucrurilor (panton chrematon metron estin anthropos), replică (decăzută) a divinului (imago Dei), substanţă gânditoare (res cogitans), miez de contradicţii, scop în sine, „bunul sălbatic”, fiinţă care râde, imaginează lumi posibile şi se joacă (homo ludens), animal care fabrică şi foloseşte în mod inteligent unelte (homo faber)… un şir de-a dreptul dezarmant care însă nu se opreşte aici. De-a lungul secolelor, au fost elaborate definiţii, s-au aplicat etichete, s-au distilat gânduri în formule sintetice, s-au împărţit cu generozitate calificative flatante sau, dimpotrivă, s-au şoptit printre dinţi replici peiorative. Toate acestea însă cu un singur scop: surprinderea a ceea ce îi este specific omului, a ceea ce-l diferenţiază de celelalte forme de viaţă.

Îmi propun ca, în limita unui spaţiu rezonabil, să încerc să schiţez câteva coordonate ale naturii umane aşa cum au fost fixate într-o operă cu rezonanţă, Fiinţă şi timp (lb.germ. Sein und Zeit, 1927), de către unul dintre cei mai prolifici gânditori ai secolului al XX-lea: Martin Heidegger. Mărturisesc că atunci când un prieten de naţionalitate germană s-a oferit să îmi aducă din ţara lui un suvenir, l-am rugat să îmi aducă un exemplar al cărţii lui Heidegger (deprinderi mai vechi de bibliofil). Reacţia lui a fost pentru mine echivalentul unei confirmări: mi-a spus, consternat, că nu înţelege raţiunile pentru care îmi doresc tocmai o astfel de carte, scrisă într-un stil ermetic şi obositor, care sfidează înţelegerea. „Pentru că îmi doresc o carte despre care se spune că nu este scrisă în germană, ci în propria limbă a autorului”, i-am răspuns atunci. „Este pentru mine o provocare să încerc să desluşesc, cu rudimentele de limbă germană de care dispun, măcar câteva paragrafe din volumul în original”, şi asta gândesc şi acum…

Nu îmi revendic ambiţia exegeţilor, nici competenţa unor autorităţi în spaţiul hermeneuticii, al artei interpretării, chiar dacă deţin privilegiul de a-i fi întâlnit, în persoana unor profesori universitari remarcabili ce mi-au călăuzit devenirea: Ştefan Afloroaei, Anton Adămuţ, Nicolae Râmbu, George Bondor, Petru Bejan. Sunt mai curând un cititor care îşi propune (cu riscul asumat al alunecării în exces de subiectivitate sau incoerenţă) să transpună în scris câteva gânduri, impresii de lectură, reflecţii personale sau impersonale… Ceea ce urmează nu este un studiu, un articol sau vreo altă întruchipare cu pretenţii savante, ci însumarea unor simple notiţe adunate în firavele mele încercări de a-mi aprop(r)ia gândirea lui Heidegger.

Omul este un semn de întrebare (lb.germ. das fragende Seiende), o interogaţie adresată propriei fiinţe (lb.germ. die Seinfrage, die Frage nach dem Sinn von Sein), o modalitate privilegiată de a fi, care are particularitatea unică, în rândul celorlalte tipuri de fiinţare, de a-şi (auto)adresa întrebări cu privire la fiinţa (esenţa) sa, de a se deschide spre/către fiinţa sa. Atitudinea interogativă îl diferenţiază pe om în ansamblul fiinţărilor, ridicându-l de la simplul fapt de a fi la acela de existenţă. Doar omul există, celelalte fiinţări (plante, animale, obiecte neînsufleţite) sunt pur şi simplu. Aceasta este o distincţie care declanşează perplexitatea auditoriului de fiecare dată când o invoc elevilor mei la orele de filosofie, spunându-le, pe un ton cvasi-serios, că „banca din faţa lor este, dar nu există”. Simt cum logica lor adolescentină se blochează, se poticneşte în faţa unei astfel de sfidări a evidenţei… Unii zâmbesc cu subînţeles, alţii îmi cer din priviri să îmi suplimentez  enunţul, iar unii, puţini la număr, se salvează sec, aruncându-mi vorbele în derizoriu. Şi apoi totul începe…

Sunt trei modalităţi de fiinţare  sau „feluri de a fi” (lb.germ. die Seiende) pe care Heidegger le inventariază cu scopul de a face mai clar specificul de excepţie al omului:  „faptul de a fi în chip nemijlocit” (lb.germ. Das Vorhandensein) – caracteristic lucrurilor neînsufleţite, obiectelor; „viaţa” (lb.germ. das Leben) – specific vieţuitoarelor (plante şi animale) şi „existenţa” (lb.germ. die Existenz) – modul specific uman de a fi. Dintre toate aceste fiinţări, doar omul este capabil să stabilească un raport de înţelegere cu propria fiinţă, ceea ce se traduce prin faptul că el poate să mediteze asupra condiţiei sale.  Dasein-ul (termen care exprimă „fiinţa-aici”, locul privilegiat al fiinţării, în care fiinţa iese la lumină, adică omul) se înţelege pe sine însuşi plecând mereu de la fiinţa (existenţa) sa. Despre om nu se poate întreba niciodată „ce este?” (fapt care l-ar coborî în zona simplei prezenţe inerţiale, ci numai „cum este?”

Omul are un mod de viaţă dinamic şi proiectiv: el deţine posibilitatea de a opta pentru o fiinţare autentică (în acord cu fiinţa/esenţa sa) sau inautentică, impersonală (lb.germ. das Man), dominată de expresii precum: „se spune…”, „se face…”, „se gândeşte…”etc. Omul înseamnă posibilitate, proiect, fie că a ales această posibilitate, fie că a nimerit în ea, fie că s-a dezvoltat în ea. Numai omul îşi poate hotârî existenţa, prin asumarea sau omiterea acestei posibilităţi: „are a fi”, „este obligat să fie” (lb.germ. hat zu sein). Însăşi fiinţa omului se naşte din confruntarea acestuia cu posibilităţile sale de a fi.

Dasein-ul mai este fiinţare caracterizată prin „faptul-de-a-fi-în-lume”, o lume pe care îşi propune să o cunoască, determinare pe care Heidegger o numeşte „in-sein” („a-fi-întru”). Lumea este pentru om acel „deja-aici” pe care el trebuie să-l împartă cu ceilalţi. De aceea Dasein-ul este „fiinţare-laolaltă-cu”: individul nu poate fi gândit decât în relaţia sa cu ceilalţi. Chiar şi atunci când se retrage în singurătate, când refuză socialul, omul îl presupune pe celălalt prin faptul că îl evită. Ceilalţi întruchipează tirania anonimatului colectiv, forţă care le consolidează dominaţia. Folosirea transportului în comun, lectura ziarelor, activităţile cotidiene în genere – toate acestea suprimă diferenţele, uniformizează: fiecare este asemeni celorlalţi, topit într-o pastă amorfă, care dizolvă individualităţile, substituindu-le un portret comun. În măsura în care este „fiinţare-laolaltă-cu” (ceilalţi), omul este ameninţat cu anonimatul, cu indistincţia, dizolvarea în modul de a fiinţa „al-altuia”. Impersonalul „se”, mod de fiinţare a cotidianului, dizolvă responsabilitatea Dasein-ului, îl privează de accesul la propria fiinţă.  Totalitatea, cotidianul înseamnă cultivarea mediocrităţii (orice excepţie este reprimată discret), disoluţie a responsabilităţii individuale. Smulgându-i Dasein-ului responsabilitatea, atentând la fiinţarea autentică, impersonalul „se” îşi menţine şi îşi întăreşte dominaţia sa înverşunată. Însăşi Dasein-ul este tentat să evite trăirea prin sine însuşi, pentru „a-fi-trăit” el însăşi de către impersonal. El fuge de sine însuşi (de autenticitate), se eschivează de la propria posibilitate de a fi, lăsându-se dominat de impersonalitate, de conformismul anonim. Angoasa (lb.germ. der Angst), teamă nelămurită (fără obiect), nelinişte profundă,  îl aduce pe Dasein înapoi, îl înscrie din nou în orizontul înţelegerii fiinţei, îl propulsează către autentica lui „putinţă-de-a-fi-în-lume”, care echivalează cu conştiinţa lucidă a propriei condiţii.

Ameninţat de mediocritatea cotidianului, omul încearcă să se înţeleagă pe sine. Întrebarea fundamentală – întrebarea cu privire la sensul fiinţării numite om – survine în situaţii-limită: atunci când ne copleşeşte plictisul profund (acel plictis despre care Heidegger spune că „mută toate lucrurile şi oamenii într-o stranie indiferenţă”), în stările de disperare extremă sau chiar în clipele de bucurie. Dispoziţia afectivă aduce fiinţa în „deschisul ei”, în sensul că deschide fiinţa către înţelegere. Prin dispoziţia afectivă (lb.germ. Gestimmtsein) fiecărui proiect, fiecărei orientări către viitor, îi corespunde sau – mai curând – este precedat de „starea-de-aruncare” (lb.germ. Geworfenheit). Starea de aruncare stă la baza oricărui proiect pe care omul îl alege (la baza a ceea ce doreşte să devină). Ceea ce omul doreşte să ajungă, depinde de înclinaţiile sale, de mediul în care s-a născut, altfel spus, de mediul în care a fost aruncat. Facticitatea, existenţialitatea, dependenţa generează grijă. În grijă se arată sensul fiinţei, dar sensul rămâne ascuns atâta vreme cât Dasein-ul nu reuşeşte să se sustragă tiraniei impersonalului „se”, ci se lasă condus de acesta.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

4 comentarii la “Dasein-ul sau omul ca mod de fiinţare privilegiată (note de lectură)

  1. Florentina Crâsta spune:

    în opinia mea ,,Dasein-ul,, este suma tuturor ființărilor sale într-un timp dat.

    • O exigenţă consacrată a hermeneuticii ne obligă să acordăm atenţia cuvenită limbajului interpretativ, astfel încât să nu riscăm o deturnare a semnificaţiilor plasate în text de către autor şi nici să instituim în text înţelesuri „ilicite”, străine instanţei auctoriale. Chiar dacă înclin să cred că valoarea textelor filosofice rezidă în însăşi libertatea pe care o oferă lectorului (vezi în acest sens expresia devenită titlul unei lucrări a lui Umberto Eco, „opera aperta”/”opera deschisă”). Această regulă trebuie considerată mai ales atunci când îndrăznim să ne apropiem de gândirea atât de complexă a lui Martin Heidegger. Admit interpretarea ta, cu o condiţie: să-i oferi o oricât de „zgârcită” dezvoltare…

      • Florentina Crâsta spune:

        Ipoteză: ceea ce am precizat mai sus. (e o idee ce mi-a inspirat-o intraductibilitatea termenului şi relaţia sa cu timpul)
        Demonstraţie: Timpul ca valoare generală- axa ce înglobează triada valenţelor sale: prezent, trecut, viitor. Dasein-ul reprezintă rezultatul, suma tuturor fiinţărilor dintr-un interval de timp dat, poate fi de la apariţia Dasein-ului sau pot fi fiinţările din trecutul apropiat. Omul este doar fiinţarea prezentă. Dasein-ul este complexitatea, înseamnă şi trecut înglobat în acest tot unitar, este fiinţa care există în toate timpurile posibile: trecut-a fost, prezent-este, viitor- un trecut proiectat într-o versiune îmbunătăţită.
        Poate nu ar fi trebuit să folosesc termenul de Dasein pentru ceea ce am vrut să spun, poate mă îndepărtez de ideea heideggeriană, dar am păstrat termenul pentru că de aici a pornit ideea mea(ce nu susţin că ar fi nepărat corectă, e doar un punct de vedere). Poate mai potrivit ar fi fost să folosesc denumirea de ,,imclaridă,, termen care îmi aparţine, ar defini, paradoxal, o claritate imperfectă, semi-vid, claritatea care nu este de ajuns pentru a ajunge la adevăr.

      • Punctul tău de vedere este cât se poate de just… Aş completa, pentru o mai bună înţelegere, că Dasein-ul poate fi tradus ca „fiinţa-aici”, în următoarea accepţie: în om, fiinţa (esenţa) se dezvăluie, se revelează, se arată. Omul este singura fiinţare preocupată de propria lui esenţă , care se întreabă cu privire la sensul fiinţei sau cu privire la specificul propriei naturi. Dintre toate tipurile de fiinţare, omul este singurul care deţine acest privilegiu de a stabili o relaţie faţă de sine însuşi, de a medita asupra sa şi a poziţiei sale în lume. De aceea fiinţa omului se găseşte deasupra tuturor celorlalte: este deosebită prin existenţă (un obiect este, dar nu există). Cât despre temporalitate (die Zeitlichkeit), termen pe care l-aş prefera în loc de timp (die Zeit), fidel gândirii heideggeriene, o putem concepe ca un orizont în care se manifestă fiinţarea numită om (fiinţare „aruncată” în timp) sau ca pe un determinant al naturii umane (un existenţial). Omul este o fiinţă în timp, în timpul limitat dintre „starea-de-aruncare” (Geworfenheit) şi moarte. Ai dreptate când spui că în Dasein se întâlnesc cele trei momente: trecut, prezent, viitor (mai ales viitorul: ce poate fi şi ce va fi)… Temporalitatea trebuie înţeleasă prin perspectiva morţii inevitabile, sfârşit pe care omul îl conştientizează, îl anticipează (de unde angoasa, teama intens resimţită, spaima care-l însoţeşte pe om, „fiinţă înspre moarte”). Licenţa ta terminologică, „imclaridă”, mi se pare, dincolo de sfidarea limitelor limbajului (pe care şi eu o cultiv cu voluptate nu de puţine ori), extrem de interesantă prin paradoxul pe care-l conţine (omul – fiinţă a paradoxului). Iată de ce, deşi risc să mă repet, poţi să încerci o dezvoltare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s