Analitic – sintetic, a priori – a posteriori în cunoaştere

Pentru Immanuel Kant (1724-1804) disputa filosofică dintre empirism (orientare filosofică pentru care cunoaşterea se reduce la datele experienţei; reprezentanţi: Francis Bacon, Thomas Hobbes, John Locke şi David Hume) şi raţionalism (orientare potrivit căreia rolul cel mai important în dobândirea şi justificarea cunoaşterii îl joacă raţiunea; reprezentanţi: Rene Descartes, Baruch Spinoza, Nicolas Malebranche, Gottfried W. Leibniz) nu reuşeşte să rezolve problema cunoaşterii omeneşti. Supremaţia uneia dintre sursele cunoaşterii – raţiunea sau senzaţia – nu asigură deplin adevărul unei opinii.

Teza pe care Kant oa asumă ca leitmotiv al cercetărilor lui din Critica raţiunii pure (lb.germ. Kritik der reinen Vernunft, 1781) este aceea că orice cunoaştere începe cu experienţa dar nu provine în totalitate din experienţă: „Nu încape nicio îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, căci prin ce altceva ar putea fi deşteptată spre funcţionare facultatea noastră de cunoaştere, dacă nu prin obiecte care exercită influenţe asupra simţurilor noastre şi care, pe de o parte, produc ele însele reprezentări, pe de altă parte, pun în mişcare activitatea noastră intelectuală, pentru a le compara, a le lega sau a le separa, prelucrând astfel materialul brut al impresiilor sensibile într-o cunoaştere a obiectelor care se numeşte experienţă? Astfel, cronologic, nicio cunoaştere nu precede în noi experienţa, şi cu ea începe orice cunoaştere. Dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine întreagă din experienţă. Căci s-ar putea prea bine ca tocmai cunoaşterea noastră prin experienţă să fie un compositum din ceea ce primim noi prin impresii şi ceea ce facultatea noastră proprie de cunoaştere (nefiind provocată decât de impresii sensibile) produce din ea însăşi, adaos pe care noi nu-l distingem de acea materie primă mai înainte ca un lung exerciţiu să ne fi făcut atenţi asupra-i şi abili de a-l separa” (I. Kant, Critica raţiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar şi Elena Moisiuc,  Editura All, Bucureşti, 1998, p.49-50). În construcţia filosofiei sale referitoare la problema cunoaşterii, Kant operează două distincţii. Pe de o parte, distincţia dintre:

(A). judecăţile a priori – care exprimă cunoştinţe empirice derivate din experienţă şi

(B). judecăţile a posteriori – care exprimă cunoştinţe absolut independente de orice experienţă.

Pe de altă parte, distincţia dintre:

(A). judecăţile analitice (explicative) – acele judecăţi în care predicatul nu adaugă nicio proprietate subiectului, ci doar descompune conceptul subiectului, îl explicitează 

Exemplu: „Toate corpurile sunt întinse”

şi

(B). judecăţile sintetice (extensive) – judecăţi în care predicatul adaugă o proprietate care nu era conţinută deja în subiect şi care fac astfel posibilă creşterea cunoaşterii noastre. 

Exemplu: „Toate corpurile sunt grele”

Raţionaliştii susţin o cunoaştere exprimată prin judecăţi a priori şi analitice, în timp de empiriştii susţin o cunoaştere exprimată prin judecăţi a posteriorişi sintetice. Kant însă sintetizează cele două tipuri de cunoaştere în una singură: CUNOAŞTEREA SINTETICĂ – A PRIORI, care nu este nici tautologică şi analitică – precum cunoaşterea raţionalistă – nici sintetică şi contingentă – precum cunoaşterea empiristă. Printr-o astfel de cunoaştere sintetică – a priori omul se foloseşte de principii (enunţuri care nu sunt derivate din experienţă), îşi extinde cunoştinţele a priori şi adaugă subiectului prin gândire un predicat (o nouă proprietate). Relaţia dintre subiectul şi predicatul unei astfel de judecăţi este una necesară. Exemplele oferite de Kant pentru astfel de judecăţi sunt axiomele matematicii şi legile ştiinţelor naturii.

Opera kantiană are virtuţile unei concilieri în problema surselor cunoaşterii. Cu toate acestea Kant nu se sfieşte să pună în dificultate pe reprezentanţii celor două orientări: loveşte atât în raţionalism (cum este posibilă o cunoaştere pur raţională asupra lumii? sau cum poate subiectul să spună ceva a priori adică independent de orice experienţă despre un obiect deosebit de sine?) cât şi în empirism (cum se naşte experienţa? sau cum poate ceva exterior – obiectul – să treacă în subiect, dând naştere astfel cunoaşterii?). Criticismul kantian ia forma unei concilieri, în care cunoaşterea este rezultatul cooperării experienţei cu raţiunea (a sensibilităţii cu raţiunea): „Experienţa şi raţiunea se condiţionează reciproc”.

Kant schimbă însăşi modul de a gândi problema cunoaşterii. Dacă până la el, teoria cunoaşterii avea ca obiect formularea unui răspuns la întrebarea „Ce este cunoaşterea/ce poate fi cunoscut?”, noua paradigmă propusă de autorul Criticii se centrează în jurul construirii unui răspuns argumentat la întrebarea „Cum este posibilă cunoaşterea?” Dacă până la Kant teoria cunoaşterii era sub stăpânirea metafizicii, filosoful german separă net aceste domenii ale culturii: teoria cunoaşterii va avea ca obiect cercetările asupra construcţiei şi principiilor cunoaşterii, în timp ce metafizica îşi va asuma în continuare sarcina ingrată de a cerceta natura şi universul. Mai mult, Kant ajunge să subordoneze metafizica teoriei cunoaşterii. Până la Kant filosofia studia mai ales transcendentul – ceea ce este dincolo de experienţă şi stă la baza experienţei. Fie puterea de cunoaştere a experienţei era tăgăduită (raţionalismul), fie se admitea experienţa ca fiind ceva absolut, gata constituit, independent de raţiune (empirismul). Kant refuză să creadă orbeşte în experienţă (refuză să fie catalogat ca empirist, chiar dacă admite că Hume l-a trezit din somnul dogmatic), dar nici nu o dispreţuieşte (precum procedează raţionaliştii), ci arată cum se poate cunoaşte însăşi experienţa. Idealul de cunoaştere propus de Kant este acela al unei cunoaşteri care progresează (care sunt condiţiile în care o cunoştinţă nouă reprezintă un progres faţă de cunoştinţele anterioare – cerinţă care se realizează prin judecăţile sintetice) şi idealul unei cunoaşteri certe, sigure (care sunt condiţiile în care putem avea cunoştinţe sigure – cerinţă a valabilităţii absolute, a necesităţii şi universalităţii, care se realizează prin intermediul judecăţilor a priori).

Problema fundamentală propusă de Kant stă sub semnul interogaţiei CUM SUNT POSIBILE JUDECĂŢILE SINTETICE A PRIORI? Adevărata cunoaşterea (cu statut de ştiinţă) este aceea care poate da adevăruri absolut valabile, care se serveşte de judecăţi sintetice a priori. În acest sens, matematica operează cu judecăţi care au valabilitate absolută, de natură sintetică – axiomele. La fel, ştiinţele naturii posedă adevăruri cofirmate pe cale experimentală, deci judecăţi sintetice a posteriori. Întrebarea la care vrea să răspundă filosoful german este următoarea: CUM ESTE POSIBILĂ METAFIZICA DREPT ŞTIINŢĂ?, având în vedere faptul că judecăţile ei nu sunt nici evidenta – ca în matematică – şi nici nu pot fi confirmate prin experienţă – ca în ştiinţele naturii. Între cele două interogaţii există o identitate pe care Kant se va strădui pe parcursul monumentalei sale lucrări să o probeze cu argumente.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

4 comentarii la “Analitic – sintetic, a priori – a posteriori în cunoaştere

  1. Leoveanu Claudiu spune:

    Buna seara! Am o nelamurie:
    „(A). judecăţile a priori – care exprimă cunoştinţe empirice derivate din experienţă şi

    (B). judecăţile a posteriori – care exprimă cunoştinţe absolut independente de orice experienţă.”
    Nu este cumva invers?

    • Bună, Claudiu! Aşa cum remarcam într-un comentariu anterior, s-a strecurat o eroare în postarea (pe care promit să o remediez imediat ce descopăr puţin timp…). În realitate, lucrurile stau exact invers: a priori înseamnă independent de orice experienţă iar a posteriori (empiric) înseamnă derivat din experienţă… Oricum mă bucură faptul că cititorul sesizează această inadvertenţă (e semnul unei gândiri şi atenţii aplecate asupra textului).

  2. adrian cosmin spune:

    Cele doua cred ca trebuie inversate – sa nu duca lumea in eroare

    Judecatile a priori – nu depind de experienta !

    • Mulţumesc! S-a strecurat într-adevăr o eroare: judecăţile a priori sunt cele independente de orice experienţă (de datele empirice), în timp ce judecăţile a posteriori sunt acelea derivate din experienţă…. Exemplu: „Orice obiect are întindere” (judecată a priori); „Acest obiect are culoarea …” (judecată a posteriori).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s