Conceptul de cunoaştere

Ce este cunoaşterea? Răspunsul la o astfel de interogaţie, aparent descurajant de simplă, întâmpină totuşi numeroase dificultăţi. Ca termen filosofic, semnificaţia cunoaşterii este dificil de precizat şi clarificat întrucât deţine un spectru foarte amplu de aplicabilitate. Termenul desemnează o diversitate deconcertantă de activităţi şi de rezultate ale activităţilor omeneşti. În sens restrâns, conceptului îi pot fi atribuite două determinaţii:

(a). activitatea de producere a cunoştinţelor – capacităţile sau facultăţile nostre de cunoaştere, funcţionarea şi limitele acestora;

(b). cunoştinţe gata constituite: noţiuni, judecăţi, teorii.

În accepţia cea mai cuprinzătoare, cunoaşterea este un proces prin care omul îşi dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenţei. Prin cunoaştere omul pătrunde în structurile tot mai profunde ale realităţii, descoperind şi formulând în limbaj, legile care guvernează existenţa şi dezvoltarea obiectelor şi fenomenelor.

Cunoaşterea face obiectul gnoseologiei (lb.lat. gnosis – cunoaştere), sau al teoriei cunoaşterii, domeniu care îşi propune să studieze natura şi întinderea ei, presupoziţiile şi fundamentele acesteia; „parte a filosofiei care cercetează condiţiile generale, izvoarele, modul de desfăşurare şi validitatea procesului cunoaşterii, privit ca proces de producere a unor cunoştinţe” (Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978). Unii autori consideră cuvântul „gnoseologie” un sinonim ieşit din uz al celui de epistemologie. Alţii atribuie epistemologiei statutul de teorie a cunoaşterii ştiinţifice (lb.gr. episteme – ştiinţă, cunoaştere riguroasă). În Dicţionarul de filosofie şi logică (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996), Anthony Flew traduce epistemologia ca „ramură a filosofiei preocupată de teoria cunoaşterii. În tradiţia filosofică, problemele centrale ale epistemologiei au fost natura şi izvoarele cunoaşterii, întinderea ei şi valabilitatea pretenţiilor de cunoaştere”.

Reprezentanţii filosofiei limbajului comun (lb.engl. ordinary language philosophy), orientare din cadrul filosofiei analitice de secol XX, au considerat că analiza filosofică a cunoaşterii trebuie să plece de la clarificarea prealabilă a semnificaţiei pe care vorbirea curentă o atribuie unor cuvinte precum „a cunoaşte”, „cunoaştere” – perspectivă descriptivă în analiza cunoaşterii. Alţi autori au considerat că că analiza trebuie să ia în considerare diferenţa dintre ceea ce este cunoaşterea (de facto) şi ceea ce trebuie să fie (de jure) – perspectivă normativă asupra cunoaşterii. Între aceste perspective există, încă din cele mai vechi timpuri, o tensiune permanentă. Înţelegerea adecvată a conceptului cunoaşterii presupune stabilirea preliminară a unor distincţii:

(1). cunoaştere tacită – cunoaştere propoziţională sau explicită 

  • Cunoaşterea tacită exprimă acea „cunoaştere care nu poate fi despărţită de activitatea în a cărei producere intervine” (Mircea Flona, Cognitio – o introducere critică în teoria cunoaşterii, Editura All, Bucureşti, 1994, p.21); o cunoaştere practică (de exemplu: cineva cunoaşte sau ştie să cânte la pian, să facă de mîncare sau să joace şah), dificil dacă nu chiar imposibil de captat în enunţuri care să o descrie sau să o prescrie. Evaluarea cunoaşterii tacite suportă numeroase grade de comparaţie (de exemplu: cineva ştie să cânte la vioară mai bine decât un altul);
  • În timp ce cunoaşterea tacită este acea formă de cunoaştere cuprinsă în situaţii concrete (de care nu poate fi despărţită), cunoaşterea propoziţională sau explicită reprezintă cunoaşterea verbală, cuprinsă în enunţuri generale, aserţiuni, definiţii, reguli, criterii şi legi. Evaluarea unei astfel de cunoaşteri se face din perspectiva adevărului şi falsităţii: enunţurile pot fi adevărate sau false, probabil adevărate şi probabil false.

Distincţia dintre cunoaşterea tacită şi cunoaşterea propoziţională seamănă cu aceea dintre învăţarea bazată pe exemple şi învăţarea bazată pe reguli sau criterii. Fiind transmisă prin intermediul limbajului, cunoaşterea propoziţională este forma cea mai evoluată de cunoaştere, care-l diferenţiază pe om de lumea animalelor superioare. Cerinţele unei astfel de cunoaşteri sunt cerinţa adevărului şi cerinţa întemeierii. Aceasta nu privează cunoaşterea tacită, ca formă de cunoaştere practică, de rolul ei important în economia scenariului cognitiv.

Gilbert Ryle (1900-1976), reprezentant de marcă a filosofiei analitice, introduce distincţia dintre a cunoaşte cum (lb.engl. knowing how) şi a cunoaşte că (lb.engl. knowing that).

  • A cunoaşte cum înseamnă să ştii să faci un anumit lucru, să desfăşori cu succes o anumită activitate.
  • A cunoaşte că înseamnă a şti să răspunzi anumitor întrebări, a oferi descrieri şi explicaţii despre un anumit domeniu de activitate.Pentru Ryle, a cunoaşte cum are prioritate în raport cu a cunoaşte că: oamenii pot obţine performanţe remarcabile într-un anumit domeniu, fără a fi capabili formuleze reguli şi principii generale referitoare la modul în care au ajuns la aceste performanţe. O practică eficientă precede, de regulă, standardizarea acestei practici prin formularea regulilor. De exemplu, un om glumeţ, care ştie să facă glume, nu va putea explica modul în care construieşte şi apreciază aceste glume.

(2). cunoaştere nemijlocită, imediată (intuitivă) – cunoaştere mijlocită, derivată (discursivă).

Poate fi tradusă că distincţie între cunoştinţele ce nu sunt întemeiate sau derivate cu referire la alte cunoştinţe (de exemplu: relatarea a ceea ce simt, percep sau gândesc) şi cele care nu sunt de acest fel (de exemplu: concluzia unui raţionament). Avem în acest caz o delimitare problematică între o cunoaştere primară şi o cunoaştere derivată.

În lucrarea Problemele filosofiei (trad. Mihai Ganea, Editura All, Bucureşti, 2004), Bertrand Russell (1872-1970) formulează o primă distincţie între cunoaşterea lucrurilor şi cunoaşterea adevărurilor. Ulterior acesteia, filosoful britanic distinge între luarea la cunoştinţă sau cunoaşterea directă/nemijlocită (lb.engl. knowledge by aquaintance) şi descriere (lb.engl. knowledge by description), cu scopul de a fundamenta principiul epistemologiei empiriste. Conform acestui principiu, descrierea obiectelor în judecăţile noastre presupune o prealabilă luare la cunoştinţă a acestora. Principiul are următoarea formulare: „Întreaga noastră cunoaştere, atât cunoaşterea lucrurilor cât şi cunoaşterea adevărurilor, se sprijină pe experienţa nemijlocită ca fundament al ei.” (Bertrand Russell, Problemele filosofiei, ed.cit., p.41). Înţelegerea expresiilor ce intervin într-o judecată este condiţionată de cunoaşterea în mod direct a obiectelor, calităţilor şi evenimentelor la care se referă ele.

  • Luarea la cunoştinţă este caracterizată drept o relaţie nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoaşterii (de exemplu în senzaţie/percepţie, memorie, introspecţie). „În senzaţie avem experienţa nemijlocită a datelor simţurilor exterioare, iar în introspecţie pe cea a datelor ce poate fi numit simţ interior – gânduri, trăiri, dorinţe etc. În memorie avem experienţa nemijlocită a lucrurilor care au fost date fie ale simţurilor exterioare, fie ale simţului intern. Mai mult, este probabil, deşi nu sigur, că avem experienţa nemijlocită a Eului, ca acela care este conştient de lucruri sau de dorinţe faţă de lucruri”. (Bertrand Russell, op.cit., p.44)
  • Descrierea este orice expresie de forma un aşa-şi-aşa (descriere ambiguă de genul un om) sau aşa-şi-aşa-ul (descriere determinată de tipul omul cu masca de fier), adică o cunoaştere prin atribuire de proprietăţi, prin nume şi cuvinte comune. „Vom spune că un obiect este cunoscut prin descriere atunci când ştim că există un obiect, şi nu mai multe, care are o anumită proprietate” (B.Russell, op.cit., p45). Orice descriere este conţinută în judecăţi şi exprimată în enunţuri de genul: „Obiectul X este voluminos”, „Persoana Y este deprimată”. Spre deosebire de luarea la cunoştinţă, descrierea are întotdeauna un caracter ipotetic.

La finalul capitolului consacrat distincţiei dintre cele două forme de cunoaştere, Russell evidenţiază caracterul ipotetic al cunoaşterii prin descriere: „Importanţa principală a cunoaşterii prin descriere este că ne permite să trecem dincolo de limitele experienţei noastre private. În pofida faptului că putem cunoaşte numai adevăruri care sunt în întregime compuse din termeni pe care i-am întâlnit în cunoaşterea nemijlocită, putem totuşi cunoaşte prin descriere lucruri a căror experienţă nemijlocită nu am avut-o niciodată. Datorită cuprinderii foarte reduse a experienţei noastre imediate, acest rezultat este vital, şi până când va fi înţeles o mare parte a cunoaşterii noastre trebuie să rămână misterioasă şi deci îndoielnică.”(B.Russell, op.cit., p.51).

(3). cunoaştere a priori – cunoaştere a posteriori

Această a treia distincţie pe care o semnalăm în demersul nostru este una dintre cele mai controversate din epistemologie, se referă la diferenţa dintre cunoaşterea a cărei întemeiere nu se raportează la datele experienţei şi cunoaşterea întemeiată pe contactul prin simţuri cu lumea exterioară. Deşi termenul a priori (lb.lat. din ceea ce precedă/se află înainte) are o istorie îndelungată, care merge până în perioada medievală a scolasticii târzii, cel care l-a consacrat a fost Immanuel Kant (1724-1804). Pentru filosoful german cunoştinţele a priori sunt independente de absolut orice experienţă şi chiar de orice impresii ale simţurilor, fiind deosebite de cunoştinţele empirice sau a posteriori, care îşi au izvoarele lor în experienţă. (Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p.50-51). Kant oferă ca exemple de cunoştinţe a priori: (a). judecăţile matematicii, întrucât acestea conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă şi (b). principiile fizicii sau ale ştiinţei naturii. Este formulată totodată exigenţa constituirii unei metafizici care să conţină cunoştinţe sintetice a priori (judecată sintetică – în care predicatul propoziţiei extinde cunoaşterea, adăugând proprietăţi subiectului, opusă judecăţii analitice, în care predicatul doar descompune explicativ sfera subiectului). Enunţurile a priori sunt universale şi necesare, în sensul că adevărul lor este independent de fapte, de stări reale contingente, ce pot fi cunoscute numai prin experienţă. În articolul său de mare răsunet Două dogme ale empirismului (1951), Willard van Orman Quine (1908-2000) va instrumenta un atac riguros argumentat la adresa distincţiei analitic-sintetic. Atacul se va desfăşura de pe poziţiile unei epistemologii naturalizate conform căreia baza pe care se construieşte întreaga noastră cunoaştere despre fapte este constituită din propoziţiile de observaţie.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s