DUMNEZEU (II) – concept filosofic

2. Semnificaţii panteiste

Etimologic, termenul panteism provine din îmbinarea a două cuvinte de sorginte grecească: pan – „tot” şi theos – „zeu”.  Panteismul reprezintă o concepţie filosofică monistă (lb.gr. monas – „unu”, în sensul de un singur principiu care stă la baza existenţei), potrivit căreia Dumnezeu şi natura sunt identice; „doctrina că divinul e atotcuprinzător şi că omul şi Natura nu sunt independente de Dumnezeu, ci sunt moduri sau elemente ale Fiinţei sale.” (Anthony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996); „perspectiva potrivit căreia Dumnezeu este în orice, sau potrivit căreia Dumnezeu şi universul sunt una.” (Dicţionar de filosofie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999).

Într-o astfel de viziune, divinitatea nu este transcendentă (lb.lat. trancendere – „a trece peste”), adică exterioară şi independentă faţă de lume, ci imanentă, în sensul că sălăşluieşte în lumea creată sau se identifică, într-un sens sau altul, cu ea.

Stoicismul – filosofie care şi-a primit numele după Stoa Poikile, porticul pictat din Atena unde a fost expusă pentru prima dată în jurul anului 300 î.Hr. de către Zenon din Citium (334-262 î.Hr.) – postulează ideea unui Dumnezeu conceput ca „suflet al lumii”, Rațiune cosmică ordonatoare. Natura este pentru stoici însuflețită, animată de Dumnezeu, rațiunea imanentă a tuturor lucrurilor, iar omul, ca parte din sufletul divin, trebuie să respingă plăcerea şi voluptatea, să practice virtutea (lb.gr. arete), ca semn al conduitei morale „conforme cu natura”. „Stoicii opun universului metafizicii platonico-aristotelice o nouă icoană riguros determinată a existenţei. Aceasta pentru că fiecare fapt sau eveniment al realităţii este legat nu numai cu toate celelalte fapte şi evenimente ale realităţii, dar şi cu realitatea în totalitatea ei. O raţiune universală stăpâneşte întreaga realitate, determină fără excepţie totul, identificându-se cu destinul implacabil.” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj, 1999, p.146).

În concepţia lui Plotin (204-270), filosof neoplatonic, întemeietor de şcoală filosofică la Roma, existenţele particulare sunt emanaţii, forme degradate ale Fiinţei supreme. Multiplicitatea provine din Unul absolut, prin emanaţie, substanţa divină dispersându-se spaţio-temporal în existenţe din ce în ce mai grosiere. Prizonier al propriului corp, sufletul uman aspiră să se elibereze pentru a se reîntoarce în pacea eternă a Unului primordial.

Exemplul clasic de panteism în filosofia occidentală este cel reprezentat de Spinoza (1632-1677), gânditor raţionalist olandez cu ascendenţă evreiască. În lucrarea Etica (titlu complet Ethica more geometrico demonstrata), filosoful face din Dumnezeu coloana vertebrală a concepţiei sale, considerându-l substanţă, adică „ceea ce există în sine şi este înţeles prin sine însuşi, adică acel lucru care nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format” (Etica – I, definiţia 3). O astfel de substanţă (divinitatea) îşi este sieşi propria cauză (lb.lat. causa sui), expresie prin care se traduce necesitatea şi totodată libertatea absolută şi necondiţionată. Dumnezeul lui Spinoza nu este un agent personal, creator, separat de universul pe care-l crează, precum în viziunea teistă, ci mai curând o substanţă identificabilă cu natura (lb.lat. Deus sive natura, expresie schiţată de Giordano Bruno şi consacrată de Spinoza). „Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită” (Etica – I, definiţia 6). Universul este constituit din „moduri finite ale substanţei infinite” şi atribute, dintre care cele mai importante sunt întinderea şi gândirea. Omul însuşi este parte din Dumnezeu, unul dintre modurile sale de a fi. Sufletul său este o rază a gândirii infinite, iar corpul său nu este decât un mic fragment din întinderea infinită.

Gândirea lui G.W.Fr. Hegel (1770-1831), reprezentant ilustru al idealismului clasic german, poate fi înscrisă şi ea (cu anumite rezerve) în suita viziunilor panteiste. Pentru autorul Fenomenologiei spiritului (1807) , Dumnezeu se identifică Spiritului Absolut sau Raţiunii universale. „Principiu metafizic al realităţii, numit de Hegel când Idee absolută, când Raţiune universală, anterior şi exterior realităţii, este o permanentă devenire, o activitate creatoare care produce şi scoate din ea însăşi întreg conţinutul realităţii în fiecare din cele două mari domenii ale sale, cel material şi cel spiritual” (Vasile Muscă, op.cit., p.338). Întreaga evoluţie istorică este concepută drept o succesiune a formelor posibile de conştiinţă, până la momentul în care Spiritul ajunge să se cunoască pe sine. Fenomenologia hegeliană se grefează în jurul triadei formate din modurile de concretizare a formaţiunilor conştiinţei: „a fi în sine” (lb.germ. an-sich-sein), „a fi pentru sine” (lb.germ. für-sich-sein) şi „a fi în şi pentru sine” (lb.germ. an-und-für-sich-sein). Dumnezeu nu este, pentru filosoful german, un creator şi un judecător transcendent, exterior şi superior istoriei, ci este istoria însăşi, ceea ce se realizează în devenirea umanităţii.

Panteismul este un concept care suferă de ambiguitate. Indistincţia dintre Dumnezeu şi lume poate avea două înţelesuri:

(a). fie că numai Dumnezeu este real – iar lumea concretă, în multiplicitatea ei, este doar o simplă aparenţă. Este oportună în acest sens invocarea filosofiilor orientale, în special filosofia indiană Vedanta (în lb.sanscrită, „desăvârşirea Vedelor”), în cadrul căreia lumea este doar un vis al divinităţii (Brahma), proiecţia unei imense iluzii cosmice (maya). Brahman este esenţă inefabilă, infinită, omniprezentă, eternă, deopotrivă transcendent şi imanent lucrurilor. Maya este un joc de forme schimbătoare, deopotrivă flux al devenirii şi produs al erorii umane.  Scopul întregii filosofii este, printr-o astfel de perspectivă, eliberarea individului de sub „vraja” aparenţei şi contemplarea principiului unic, universal. „Acela ce înţelege că Brahman este de neînţeles, înţelege/Acela nu-l înţelege care crede că-l înţelege/Brahman este de nepătruns pentru cunoscători/Şi cunoscut pentru necunoscători”.

(b). fie că, dimpotrivă, numai lumea este reală – în acest caz, Dumnezeu nu este altceva decât suma a tot ceea ce există. Se deschide astfel posibilitatea transformării lui Dumnezeu într-un concept vidat de sens, inutil, ceea ce are drept consecinţă ateismul.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s