DUMNEZEU (I) – concept filosofic

I. Repere antice

O abordare filosofică a conceptului de Dumnezeu poate fi întreprinsă printr-o prealabilă şi oricât de sumară expunere cu specific diacronic. Filosofii presocratici, cei supranumiţi fiziologi (lb.gr. physiologoi) datorită obiectului lor predilect de cercetare – natura (lb.gr. physis) , reducând nesfârşita diversitate a lumii la o unitate primordială, au postulat existenţa unui principiu suprasensibil, pe care unii dintre ei l-au identificat cu divinitatea. „Spectacolul schimbării, al naşterii şi morţii, al corupţiei şi disoluţiei, al apariţiei şi dispariţiei, pe scurt, spectacolul proteic al metamorfozelor şi generaţiei îi preocupă (pe primii filosofi greci), fixându-le atenţia mai mult decât spectacolul persistenţei şi al repaosului”. (Mircea Florian, Cosmologia elenă, Institutul de arte grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1929, p.10). Xenofan din Colophon (c.570-475 î.Hr.), considerat de Platon ca fiind întemeietorul şcolii eleate, are meritul de a fi printre primii gânditori care întreprind o critică acerbă a credinţei grecilor în zeii antropomorfi care fură, comit adultere şi se înşală unul pe altul, după cele descrise de Hesiod şi Homer. Într-un limbaj care frizează batjocura, Xenofan declamă că „etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri, tracii – că au ochi albaştri şi părul roşu… Dacă boii, caii, leii ar avea mâini, şi dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii, caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor.” Scepticismul său exprimă atitudinea pe care reflecţia filosofică a afişat-o în vechime faţă de mit, opunând abordarea critică, raţională, analitică, unei tradiţii care trebuia imperios depăşită. „Din capul locului există un conflict imanent între tendinţa monistă de la care pornea filosofia şi ştiinţa ioniană, care explica realitatea pe baza unui singur principiu prim şi înţelegerea şi explicarea pe baza politeistă a realităţii oferită de mitologia şi religia tradiţională greacă ce apela, în acest scop, la mai multe divinităţi. Contrastul acesta prinde expresie în conştiinţa teoretică a epocii” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj, 1999, p.63). În locul politeismului antropomorf, Xenofan propune o divinitate căreia îi este specifică unicitatea, unitatea, imobilitatea, caracterul nenăscut şi nepieritor: „unul e zeul între zei şi oameni mai mare, nici la chip nici la minte asemenea oamenilor (…) întreg vede zeul, întreg gândeşte, întreg aude (…) el fără trudă, cu tăria gândului zguduie totul”. O astfel de zeitate nu poate fi sesizată cu ajutorul simţurilor, care ne pun în contact numai cu lucrurile finite, schimbătoare şi efemere; adevărul Fiinţei absolute se dezvăluie numai raţiunii.  Parmenide din Eleea (n.c.515 î.Hr.) a dus mai departe gândul maestrului său, susţinând că adevărat şi real este numai ceea ce poate fi gândit într-o manieră logic necontradictorie: „căci e totuna a fi şi a gândi”. Numai „fiinţa este” iar a spune că nefiinţa sau neantul există înseamnă a susţine un nonsens: „dar neantul nu e posibil”. Existenţa sau fiinţa adevărată, singura realitate, este imobilă, neschimbătoare, întotdeauna şi pretutindeni identică cu sine; ea este o sferă perfectă, fără început sau sfârşit. Heraclit din Efes (m.430 î.Hr.), supranumit „obscurul” sau „cel greu de pătruns”, considera că lumea se caracterizează prin devenire şi transformare permanentă. Universul (lb.gr. kosmos), care este plin de suflete şi zei, a debutat în foc (lb.gr. pyr) şi în foc îşi va găsi sfârşitul (viziune ciclică): „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni. Ea a fost întotdeauna şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge” (frag.30). Toate lucrurile din univers se mențin în armonie prin tensiunea contrariilor (viziune dialectică): „Ceea ce se opune se îmbină, iar cea mai frumoasă armonie se naște din lucruri care diferă”. La fel de celebră este expresia consacrată care exprimă devenirea şi transformarea: „totul curge, totul se transformă, nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă curgătoare”. Armonia contrariilor şi ordinea universală sunt menţinute de Logos, proporţie, măsură a schimbării, raţiune divină, ascunsă în focul etern.

Platon (429-347 î.Hr.) aduce, prin teoria ideilor, faţă în faţă cele două lumi: perspectiva heraclitică a devenirii şi imobilismul parmenidian al fiinţei, pe care încearcă să le concilieze. Mentorul Academiei consideră că există două lumi, de ranguri ontologice inegale: universul sensibil (lb.gr. kosmos aisthetos), populat de lucrurile schimbătoare, imperfecte şi trecătoare, ce pot fi cunoscute cu ajutorul simţurilor şi universul inteligibil (lb.gr. kosmos noetos), teritoriul suprasensibil al Ideilor, al formelor pure, absolute, perfecte, neschimbătoare, ce pot fi cunoscute numai cu ajutorul raţiunii. Separaţia celor două lumi (a căror legătură este realizabilă prin ceea ce Platon numeşte methexis, adică participarea lucrurilor sensibile la idei şi mimesis, imitaţia modelelor divine de către obiectele naturale) a constituit temeiul transcendenţei. Platon nu susţine existenţa unui Dumnezeu personal, providenţial miraculos, accesibil numai prin revelaţie. Există însă un demiurg (lb.gr. demiourgos), identificabil cu raţiunea cosmică, universală, care cu privirea aţintită asupra Ideilor, generează lumea, dintr-o materie preexistentă.

Pentru Aristotel (383-322 î.Hr.), divinitatea reprezintă Forma supremă şi actul pur, cauză eficientă şi cauză finală a universului, de care depind toate şi care pune în mişcare sfera Primului Cer (cerul cu stele, caracterizat prin mişcare circulară eternă): „Or, Dumnezeu pune în mişcare fiind imobil precum obiectul iubirii, în vreme ce celelalte lucruri pun în mişcare alte lucruri mişcându-se la rândul lor (…) El fiinţează, aşadar, cu necesitate. Şi există în virtutea necesităţii prin care este bun. Şi astfel El e principiu” (Aristotel, Metafizica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p.391) . Lumea tinde către acest model divin care a generat-o şi pe care autorul Metafizicii îl numeşte Prim Motor/Mişcător (lb.gr. proton kinoun). În lucrările sale timpurii, Aristotel se pare că ar fi formulat ceea ce în tradiţia teologică medievală avea să se numească argumentul ontologic al existenţei lui Dumnezeu, susţinând că „dacă există un mai bun, trebuie să fie şi un cel mai bun; printre lucruri unul este mai bun decât altul; de aceea trebuie să existe un cel mai bun, care trebuie să fie divinul” (Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.170). Primul mişcător nemişcat este de natură imaterială, activitate raţională, cogniţie directă şi intuitivă, fiind sustras oricăror determinaţii corporale. „Motorul prim nu e doar formă şi actualitate, ci viaţă şi gândire, iar termenul Dumnezeu, care încă nu apăruse, a început să fie folosit pentru a-l numi” (idem, p.173).

Fără a fi fost propriu-zis concepţii teiste (teism – „credinţă în Dumnezeu înţeles ca unicul creator, atotputernic şi atotştiutor, a tot ce există în afara sa. Dumnezeu e privit drept o Fiinţă distinctă de creaţia sa, deşi se manifestă prin ea, şi totodată esenţial personală, care poartă de grijă oamenilor şi comunică cu ei, iar aceştia îi datorează o ascultare totală şi o veneraţie nemărginită”., cf.Dicţionar de filosofie şi logică, autor Anthony Flew, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996), viziunile lui Platon şi Aristotel prezintă o importanţă deosebită pentru istoria gândirii religioase. Teologia creştină a asimilat multe dintre ideile celor doi mari gânditori ai antichităţii. Celor două lumi platoniciene le-a luat locul, prin mijlocirea teologilor primelor secole creştine, „cetatea lui Dumnezeu” (lb.lat. civitas Dei) şi „cetatea pământeană” (lb.lat. civitas terrena), metafora trupului (lb.gr. soma) ca închisoare sau mormânt (lb.gr. sema) a justificat eforturile asceţilor („atleţi întru Hristos”) iar primul motor nemişcat a devenit în traducerile teologilor medievali Fiinţa Supremă.

Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s