De ce am ales să predau filosofia?

Uneori, în discuţiile avute cu prietenii (destul de puţini, recunosc, în astfel de vremuri…), mi se adresează o întrebare care, într-o primă instanţă, pare menită să mă blocheze în perplexitate așa cum, uneori, boxerii sunt prinși dezarmați într-un colț al ringului: De ce ai ales să predai? şi mai ales, de ce ai ales să predai filosofia? Cum spontaneitatea nu figurează printre atuurile cu care să mă laud, întotdeauna îmi trebuie ceva timp pentru a oferi un răspuns menit a domoli curiozitățile şi (eventual) a-mi salva orgoliul asediat. Iată de ce, voi încerca în cele ce urmează, să identific 13 motive pentru care nu am ales să fiu agent de vânzări, măcelar, director comercial, constructor, fermier, polițist sau orice alt „avatar”…

Am ales să predau filosofia pentru că mă aflu printre cei care cred că astfel (într-o profesie ca aceasta în care mă exersez) dobândești şansa onestă şi totodată privilegiul de a încuraja tinerii să aspire către căutarea febrilă, de a le activa şi întreține apetența pentru cunoaștere dar mai ales pentru cultură…

Am ales să predau filosofia pentru că îmi asum îndrăzneala de a provoca uimirea, mirarea în mințile mai puțin exersate, din convingerea că acestea constituie un preambul al dezvoltării spirituale autentice…

Am ales să predau filosofia pentru că optimismul şi vitalitatea mea incurabilă mă somează permanent să le permit actualizarea prin aceea că, dăruindu-le, le sporesc necontenit resursele…

Am ales să predau filosofia pentru că întâlnirile memorabile cu elevii de excepție (și, slavă Domnului, mai există astfel de întâlniri) îmi dau speranță şi încredere în viitorul acestui neam…

Am ales să predau filosofia pentru că ador să joc, mai mult sau mai puțin inspirat, controversatul rol al piromanului (în planul spiritului), atunci când intru în sala de clasă cu „chibriturile” în mâini (idei, concepte, doctrine, adevăruri, valori) şi le „aprind” imprudent din dorința de a vedea izbucnind vâlvătăi în mintea câtorva…

Am ales să predau filosofia pentru că rătăcirile descurajante ce mi-au încercat propriul itinerariu existențial au hrănit în mine dorința de a facilita ieșirea din labirint celor pe care-i întâlnesc pe cărările gândului…

Am ales să predau filosofia pentru că, oricât de anacronic şi inadecvat social ar părea, cred cu tărie în Adevăr, Frumos şi Bine, valori perene fără de care Omul e condamnat invariabil la statutul de simplu „omuleț”…

Am ales să predau filosofia pentru că experiențele plăcute sau dureroase ale propriului destin m-au învățat să-mi trăiesc viața demn și totodată să arăt celorlalți bucuriile simple ale unei astfel de vieți…

Am ales să predau filosofia pentru că am ambiția ca, prin modestele mele eforturi, să smulg un domeniu extraordinar al culturii de sub stigmatul artificiilor cognitive sterile şi al extravaganței care i-a fost atribuit nu de puține ori…

Am ales să predau filosofia pentru că nutresc credința că autonomia gândirii, libertatea absolută a spiritului, folosirea justă şi laborioasă a propriului intelect sunt virtuţi esențiale pentru omul ce îndrăzneşte a se numi cult…

Am ales să predau filosofia pentru că ador tensiunile cognitive, stările dilematice pe care le provoacă, impasul, perplexitatea în care conduce gândirea, cu scopul de a o aduce apoi la liman fortificată, îmbogăţită, edificată…

Am ales să predau filosofia pentru că detest închiderea în tipare, clișeele sau locurile comune, cultul aservit şi dezolant al cărărilor bătătorite şi omniprezentul algoritm al scurtăturii, înţeles ca eschivă, omisiune sau amânare…

Am ales să predau filosofia pentru că îmi recunosc fără sfială lacunele sau absențele propriului mobilier intelectual, cu speranța că, odată mărturisită, ignoranța devine condiția preliminară a progresului în cunoaștere…

DUMNEZEU (II) – concept filosofic

2. Semnificaţii panteiste

Etimologic, termenul panteism provine din îmbinarea a două cuvinte de sorginte grecească: pan – „tot” şi theos – „zeu”.  Panteismul reprezintă o concepţie filosofică monistă (lb.gr. monas – „unu”, în sensul de un singur principiu care stă la baza existenţei), potrivit căreia Dumnezeu şi natura sunt identice; „doctrina că divinul e atotcuprinzător şi că omul şi Natura nu sunt independente de Dumnezeu, ci sunt moduri sau elemente ale Fiinţei sale.” (Anthony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996); „perspectiva potrivit căreia Dumnezeu este în orice, sau potrivit căreia Dumnezeu şi universul sunt una.” (Dicţionar de filosofie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999).

Într-o astfel de viziune, divinitatea nu este transcendentă (lb.lat. trancendere – „a trece peste”), adică exterioară şi independentă faţă de lume, ci imanentă, în sensul că sălăşluieşte în lumea creată sau se identifică, într-un sens sau altul, cu ea.

Stoicismul – filosofie care şi-a primit numele după Stoa Poikile, porticul pictat din Atena unde a fost expusă pentru prima dată în jurul anului 300 î.Hr. de către Zenon din Citium (334-262 î.Hr.) – postulează ideea unui Dumnezeu conceput ca „suflet al lumii”, Rațiune cosmică ordonatoare. Natura este pentru stoici însuflețită, animată de Dumnezeu, rațiunea imanentă a tuturor lucrurilor, iar omul, ca parte din sufletul divin, trebuie să respingă plăcerea şi voluptatea, să practice virtutea (lb.gr. arete), ca semn al conduitei morale „conforme cu natura”. „Stoicii opun universului metafizicii platonico-aristotelice o nouă icoană riguros determinată a existenţei. Aceasta pentru că fiecare fapt sau eveniment al realităţii este legat nu numai cu toate celelalte fapte şi evenimente ale realităţii, dar şi cu realitatea în totalitatea ei. O raţiune universală stăpâneşte întreaga realitate, determină fără excepţie totul, identificându-se cu destinul implacabil.” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj, 1999, p.146).

În concepţia lui Plotin (204-270), filosof neoplatonic, întemeietor de şcoală filosofică la Roma, existenţele particulare sunt emanaţii, forme degradate ale Fiinţei supreme. Multiplicitatea provine din Unul absolut, prin emanaţie, substanţa divină dispersându-se spaţio-temporal în existenţe din ce în ce mai grosiere. Prizonier al propriului corp, sufletul uman aspiră să se elibereze pentru a se reîntoarce în pacea eternă a Unului primordial.

Exemplul clasic de panteism în filosofia occidentală este cel reprezentat de Spinoza (1632-1677), gânditor raţionalist olandez cu ascendenţă evreiască. În lucrarea Etica (titlu complet Ethica more geometrico demonstrata), filosoful face din Dumnezeu coloana vertebrală a concepţiei sale, considerându-l substanţă, adică „ceea ce există în sine şi este înţeles prin sine însuşi, adică acel lucru care nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format” (Etica – I, definiţia 3). O astfel de substanţă (divinitatea) îşi este sieşi propria cauză (lb.lat. causa sui), expresie prin care se traduce necesitatea şi totodată libertatea absolută şi necondiţionată. Dumnezeul lui Spinoza nu este un agent personal, creator, separat de universul pe care-l crează, precum în viziunea teistă, ci mai curând o substanţă identificabilă cu natura (lb.lat. Deus sive natura, expresie schiţată de Giordano Bruno şi consacrată de Spinoza). „Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită” (Etica – I, definiţia 6). Universul este constituit din „moduri finite ale substanţei infinite” şi atribute, dintre care cele mai importante sunt întinderea şi gândirea. Omul însuşi este parte din Dumnezeu, unul dintre modurile sale de a fi. Sufletul său este o rază a gândirii infinite, iar corpul său nu este decât un mic fragment din întinderea infinită.

Gândirea lui G.W.Fr. Hegel (1770-1831), reprezentant ilustru al idealismului clasic german, poate fi înscrisă şi ea (cu anumite rezerve) în suita viziunilor panteiste. Pentru autorul Fenomenologiei spiritului (1807) , Dumnezeu se identifică Spiritului Absolut sau Raţiunii universale. „Principiu metafizic al realităţii, numit de Hegel când Idee absolută, când Raţiune universală, anterior şi exterior realităţii, este o permanentă devenire, o activitate creatoare care produce şi scoate din ea însăşi întreg conţinutul realităţii în fiecare din cele două mari domenii ale sale, cel material şi cel spiritual” (Vasile Muscă, op.cit., p.338). Întreaga evoluţie istorică este concepută drept o succesiune a formelor posibile de conştiinţă, până la momentul în care Spiritul ajunge să se cunoască pe sine. Fenomenologia hegeliană se grefează în jurul triadei formate din modurile de concretizare a formaţiunilor conştiinţei: „a fi în sine” (lb.germ. an-sich-sein), „a fi pentru sine” (lb.germ. für-sich-sein) şi „a fi în şi pentru sine” (lb.germ. an-und-für-sich-sein). Dumnezeu nu este, pentru filosoful german, un creator şi un judecător transcendent, exterior şi superior istoriei, ci este istoria însăşi, ceea ce se realizează în devenirea umanităţii.

Panteismul este un concept care suferă de ambiguitate. Indistincţia dintre Dumnezeu şi lume poate avea două înţelesuri:

(a). fie că numai Dumnezeu este real – iar lumea concretă, în multiplicitatea ei, este doar o simplă aparenţă. Este oportună în acest sens invocarea filosofiilor orientale, în special filosofia indiană Vedanta (în lb.sanscrită, „desăvârşirea Vedelor”), în cadrul căreia lumea este doar un vis al divinităţii (Brahma), proiecţia unei imense iluzii cosmice (maya). Brahman este esenţă inefabilă, infinită, omniprezentă, eternă, deopotrivă transcendent şi imanent lucrurilor. Maya este un joc de forme schimbătoare, deopotrivă flux al devenirii şi produs al erorii umane.  Scopul întregii filosofii este, printr-o astfel de perspectivă, eliberarea individului de sub „vraja” aparenţei şi contemplarea principiului unic, universal. „Acela ce înţelege că Brahman este de neînţeles, înţelege/Acela nu-l înţelege care crede că-l înţelege/Brahman este de nepătruns pentru cunoscători/Şi cunoscut pentru necunoscători”.

(b). fie că, dimpotrivă, numai lumea este reală – în acest caz, Dumnezeu nu este altceva decât suma a tot ceea ce există. Se deschide astfel posibilitatea transformării lui Dumnezeu într-un concept vidat de sens, inutil, ceea ce are drept consecinţă ateismul.

DUMNEZEU (I) – concept filosofic

I. Repere antice

O abordare filosofică a conceptului de Dumnezeu poate fi întreprinsă printr-o prealabilă şi oricât de sumară expunere cu specific diacronic. Filosofii presocratici, cei supranumiţi fiziologi (lb.gr. physiologoi) datorită obiectului lor predilect de cercetare – natura (lb.gr. physis) , reducând nesfârşita diversitate a lumii la o unitate primordială, au postulat existenţa unui principiu suprasensibil, pe care unii dintre ei l-au identificat cu divinitatea. „Spectacolul schimbării, al naşterii şi morţii, al corupţiei şi disoluţiei, al apariţiei şi dispariţiei, pe scurt, spectacolul proteic al metamorfozelor şi generaţiei îi preocupă (pe primii filosofi greci), fixându-le atenţia mai mult decât spectacolul persistenţei şi al repaosului”. (Mircea Florian, Cosmologia elenă, Institutul de arte grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1929, p.10). Xenofan din Colophon (c.570-475 î.Hr.), considerat de Platon ca fiind întemeietorul şcolii eleate, are meritul de a fi printre primii gânditori care întreprind o critică acerbă a credinţei grecilor în zeii antropomorfi care fură, comit adultere şi se înşală unul pe altul, după cele descrise de Hesiod şi Homer. Într-un limbaj care frizează batjocura, Xenofan declamă că „etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri, tracii – că au ochi albaştri şi părul roşu… Dacă boii, caii, leii ar avea mâini, şi dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii, caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor.” Scepticismul său exprimă atitudinea pe care reflecţia filosofică a afişat-o în vechime faţă de mit, opunând abordarea critică, raţională, analitică, unei tradiţii care trebuia imperios depăşită. „Din capul locului există un conflict imanent între tendinţa monistă de la care pornea filosofia şi ştiinţa ioniană, care explica realitatea pe baza unui singur principiu prim şi înţelegerea şi explicarea pe baza politeistă a realităţii oferită de mitologia şi religia tradiţională greacă ce apela, în acest scop, la mai multe divinităţi. Contrastul acesta prinde expresie în conştiinţa teoretică a epocii” (Vasile Muscă, Introducere istorică în filosofie, Editura Napoca Star, Cluj, 1999, p.63). În locul politeismului antropomorf, Xenofan propune o divinitate căreia îi este specifică unicitatea, unitatea, imobilitatea, caracterul nenăscut şi nepieritor: „unul e zeul între zei şi oameni mai mare, nici la chip nici la minte asemenea oamenilor (…) întreg vede zeul, întreg gândeşte, întreg aude (…) el fără trudă, cu tăria gândului zguduie totul”. O astfel de zeitate nu poate fi sesizată cu ajutorul simţurilor, care ne pun în contact numai cu lucrurile finite, schimbătoare şi efemere; adevărul Fiinţei absolute se dezvăluie numai raţiunii.  Parmenide din Eleea (n.c.515 î.Hr.) a dus mai departe gândul maestrului său, susţinând că adevărat şi real este numai ceea ce poate fi gândit într-o manieră logic necontradictorie: „căci e totuna a fi şi a gândi”. Numai „fiinţa este” iar a spune că nefiinţa sau neantul există înseamnă a susţine un nonsens: „dar neantul nu e posibil”. Existenţa sau fiinţa adevărată, singura realitate, este imobilă, neschimbătoare, întotdeauna şi pretutindeni identică cu sine; ea este o sferă perfectă, fără început sau sfârşit. Heraclit din Efes (m.430 î.Hr.), supranumit „obscurul” sau „cel greu de pătruns”, considera că lumea se caracterizează prin devenire şi transformare permanentă. Universul (lb.gr. kosmos), care este plin de suflete şi zei, a debutat în foc (lb.gr. pyr) şi în foc îşi va găsi sfârşitul (viziune ciclică): „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni. Ea a fost întotdeauna şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge” (frag.30). Toate lucrurile din univers se mențin în armonie prin tensiunea contrariilor (viziune dialectică): „Ceea ce se opune se îmbină, iar cea mai frumoasă armonie se naște din lucruri care diferă”. La fel de celebră este expresia consacrată care exprimă devenirea şi transformarea: „totul curge, totul se transformă, nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă curgătoare”. Armonia contrariilor şi ordinea universală sunt menţinute de Logos, proporţie, măsură a schimbării, raţiune divină, ascunsă în focul etern.

Platon (429-347 î.Hr.) aduce, prin teoria ideilor, faţă în faţă cele două lumi: perspectiva heraclitică a devenirii şi imobilismul parmenidian al fiinţei, pe care încearcă să le concilieze. Mentorul Academiei consideră că există două lumi, de ranguri ontologice inegale: universul sensibil (lb.gr. kosmos aisthetos), populat de lucrurile schimbătoare, imperfecte şi trecătoare, ce pot fi cunoscute cu ajutorul simţurilor şi universul inteligibil (lb.gr. kosmos noetos), teritoriul suprasensibil al Ideilor, al formelor pure, absolute, perfecte, neschimbătoare, ce pot fi cunoscute numai cu ajutorul raţiunii. Separaţia celor două lumi (a căror legătură este realizabilă prin ceea ce Platon numeşte methexis, adică participarea lucrurilor sensibile la idei şi mimesis, imitaţia modelelor divine de către obiectele naturale) a constituit temeiul transcendenţei. Platon nu susţine existenţa unui Dumnezeu personal, providenţial miraculos, accesibil numai prin revelaţie. Există însă un demiurg (lb.gr. demiourgos), identificabil cu raţiunea cosmică, universală, care cu privirea aţintită asupra Ideilor, generează lumea, dintr-o materie preexistentă.

Pentru Aristotel (383-322 î.Hr.), divinitatea reprezintă Forma supremă şi actul pur, cauză eficientă şi cauză finală a universului, de care depind toate şi care pune în mişcare sfera Primului Cer (cerul cu stele, caracterizat prin mişcare circulară eternă): „Or, Dumnezeu pune în mişcare fiind imobil precum obiectul iubirii, în vreme ce celelalte lucruri pun în mişcare alte lucruri mişcându-se la rândul lor (…) El fiinţează, aşadar, cu necesitate. Şi există în virtutea necesităţii prin care este bun. Şi astfel El e principiu” (Aristotel, Metafizica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p.391) . Lumea tinde către acest model divin care a generat-o şi pe care autorul Metafizicii îl numeşte Prim Motor/Mişcător (lb.gr. proton kinoun). În lucrările sale timpurii, Aristotel se pare că ar fi formulat ceea ce în tradiţia teologică medievală avea să se numească argumentul ontologic al existenţei lui Dumnezeu, susţinând că „dacă există un mai bun, trebuie să fie şi un cel mai bun; printre lucruri unul este mai bun decât altul; de aceea trebuie să existe un cel mai bun, care trebuie să fie divinul” (Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.170). Primul mişcător nemişcat este de natură imaterială, activitate raţională, cogniţie directă şi intuitivă, fiind sustras oricăror determinaţii corporale. „Motorul prim nu e doar formă şi actualitate, ci viaţă şi gândire, iar termenul Dumnezeu, care încă nu apăruse, a început să fie folosit pentru a-l numi” (idem, p.173).

Fără a fi fost propriu-zis concepţii teiste (teism – „credinţă în Dumnezeu înţeles ca unicul creator, atotputernic şi atotştiutor, a tot ce există în afara sa. Dumnezeu e privit drept o Fiinţă distinctă de creaţia sa, deşi se manifestă prin ea, şi totodată esenţial personală, care poartă de grijă oamenilor şi comunică cu ei, iar aceştia îi datorează o ascultare totală şi o veneraţie nemărginită”., cf.Dicţionar de filosofie şi logică, autor Anthony Flew, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996), viziunile lui Platon şi Aristotel prezintă o importanţă deosebită pentru istoria gândirii religioase. Teologia creştină a asimilat multe dintre ideile celor doi mari gânditori ai antichităţii. Celor două lumi platoniciene le-a luat locul, prin mijlocirea teologilor primelor secole creştine, „cetatea lui Dumnezeu” (lb.lat. civitas Dei) şi „cetatea pământeană” (lb.lat. civitas terrena), metafora trupului (lb.gr. soma) ca închisoare sau mormânt (lb.gr. sema) a justificat eforturile asceţilor („atleţi întru Hristos”) iar primul motor nemişcat a devenit în traducerile teologilor medievali Fiinţa Supremă.