Propedeutică la studiul filosofic al conceptului de LEGE

Îmi propun să abordez, în cele ce urmează, noţiunea de lege într-o manieră oarecum didactică (probabil reminiscenţe ale defectului profesional), din nevoia unei clarificări şi totodată pentru facilitarea propriei înţelegeri. Nu îmi arog, prin demersul meu, sarcina unei explicitări detaliate, ci mai curând doresc să(-mi) lansez o invitaţie la reflecţii şi dezvoltări ulterioare.

I. Delimitări conceptuale prealabile

Conform Dicţionarului de Filozofie (Editura Politică, Bucureşti, 1978), legea reprezintă un „raport necesar, general, relativ stabil şi repetabil între sisteme (sau procese), între laturile interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. Legea constituie una dintre formele cele mai importante ale interacţiunii universale a fenomenelor”. Conform aceleiaşi surse, conceptul de lege a dobândit semnificaţii diferite, în funcţie de poziţionarea filosofică a celui care s-a aplecat asupra lui. Astfel, pentru idealismul obiectiv, legea a fost gândită că expresie a forţelor supranaturale sau spirituale, în timp ce pentru idealismul subiectiv, legea a luat forma produsului unui subiect cunoscător, preocupat de organizarea propriei experienţe.

Dicţionarul de filosofie Oxford (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999) aduce în faţa lectorului câteva expresii care includ termenul lege şi care pot deveni obiectul unor studii sau cercetări ulterioare: legea contiguităţii  – principiu exprimabil succint în formula natura non facit saltum (natura nu face salturi), prezent în filosofia lui Leibniz, ca o replică dată mecanicismului cartezian; conform acestui principiu, în natură nu există schimbări discontinue; principiul este amendabil prin perspectiva teoriilor contemporane ale câmpului, potrivit cărora există efecte/acţiuni la distanţă (vezi „efectul fluture”); legea lui Hume – conform căreia este o imposibilitate derivarea lui „trebuie” din „este”, a valorii din fapt; legea parcimoniei – altă denumire dată briciului lui Ockham, conform căruia natura caută întotdeauna cele mai simple mijloace pentru a-şi atinge scopurile; lege morală – principiu normativ care reglează conduita (de exemplu, imperativul categoric kantian, conform căruia celălalt trebuie tratat întotdeauna ca un scop şi niciodată numai ca un mijloc); legi ale gândirii – exigenţe de ordin logic pe care gândirea trebuie să le respecte pentru a elabora produse consistente; legi ale naturii – „una dintre importantele concepţii contestate din filosofia ştiinţei. Expresia sugerează dictatul sau decretul cuiva care prescrie legi şi, pentru cei mai mulţi gânditori, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, descoperirea legilor naturii va însemna descoperirea modului în care a predestinat Dumnezeu ordinea în care ar trebui să se desfăşoare evenimentele. Fără acel sprijin, noţiunea ar părea să dispară, lăsând doar o concepţie a naturii drept o succesiune de evenimente diferite care prezintă în mod întâmplător scheme şi regularităţi: „Doar un amărât de lucru care urmează altuia”. Acesteia i se poate adăuga concepţia conform căreia mintea umană, contemplând regularităţile evenimentelor, selectează câteva considerându-le temeinice şi le adoptă ca premise fixe în scopul predicţiei şi acţiunii: pe acestea le numim legi”.

II. Natură şi convenţie

Problematica distincţiei dintre lege naturală (lb.gr. physis) şi convenţiile umane (lb.gr. nomoi) îşi face apariţia încă din antichitate, în perioada în care Atena devine centrul activităţilor sofiştilor: Anaxagoras, Protagoras, Prodicos, Gorgias, Hippias din Ellis (secolul V î.Hr.). Dacă iniţial termenul de „sofist” (lb.gr. sophistes) desemna un „om cunoscător”, un expert, înzestrat cu cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu, termenul a suferit o degradare în privinţa semnificaţiei, ajungând să exprime un „jongleur cu vorbele” şi un „negustor de înţelepciune”. Platon este unul dintre vinovaţii pentru denaturarea semnificaţiei termenului, promovând pentru sofişti proasta reputaţie de impostori în domeniul spiritului.  „Sofiştii inventează educaţia într-un mediu artificial, care va rămâne una dintre caracteristicile civilizaţiei noastre. Sunt profesionişti ai predării, pedagogi înainte de toate (…) Ei predau, de altfel, nu doar tehnica discursului persuasiv, ci tot ceea ce poate servi la atingerea elevaţiei spirituale care seduce întotdeauna un auditoriu, anume cultura generală, şi este vorba aici atât despre ştiinţă, despre geometrie sau astronomie, cât şi despre istorie, sociologie sau teoria dreptului. Ei nu întemeiază şcoli permanente, ci propun, în schimbul retribuţiei, serii de cursuri şi, pentru a atrage auditoriul, îşi fac singuri reclamă, ţinând conferinţe publice, ocazie cu care îşi pun în valoare ştiinţa şi abilitatea. Sunt profesori ambulanţi, care fac nu doar Atena să beneficieze de tehnica lor, ci şi alte cetăţi.” (Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p.41-42).

Dincolo de toate reproşurile adresate lor, rămâne important în contextul discuţiei de faţă faptul că sofiştii sunt printre primii care au conştientizat necesitatea delimitării între mediul natural al omului şi mediul social al acestuia, între legea naturii (lb.gr. physis) şi convenţia socială (lb.gr. nomos). O astfel de delimitare va dobândi conotaţii semnificative şi extrem de prolifice odată cu apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor moderne. La începuturile epocii moderne (odată cu dezvoltarea ştiinţei experimentale) se cristalizează ideea de lege ca raport constant între anumite mărimi fizice, determinabil pe cale experimentală şi susceptibil, de obicei, de formulare matematică (concepţie asumată de titanii ştiinţei moderne: Kepler, Galilei, Newton). Perioada modernă pune în circulaţie şi resemnifică totodată expresia de lege a naturii, cu dublul înţelesul de enunţ-lege şi de raport obiectiv (această semnificaţie secundă are la bază presupoziţia că între fenomene trebuie să existe anumite structuri stabile, relaţii repetabile, regularităţi ce pot fi descoperite şi formulate mai mult sau mai puţin adecvat).  Ipotezele şi legile devin ingredientele esenţiale în construcţia şi structura teoriilor ştiinţifice – articulaţii conceptuale structurate logico-matematic, ce descriu şi explică un domeniu particular al realităţii.

III. Distincţia lege naturală – lege normativă la Karl Popper

Karl Raimund Popper (1902-1994) accentuează rolul distincţiei importante dintre: (a). legea naturală (legea naturii) şi (b). legea normativă.

(a). Legea naturală are pentru Popper următoarele caracteristici:

  • enunţ care descrie o regularitate strictă, invariabilă (care ori are loc în natură ori nu are loc);
  • este inalterabilă (în sensul că nu există excepţii de la ea);
  • este invariabilă (nu poate fi încălcată, nici impusă);
  • se situează în afara controlului uman (ignorarea ei poate genera catastrofe).

(b). Legea normativă exprimă o normă, o interdicţie, o poruncă, o regulă ce interzice sau ordonă un anumit mod de conduită. Aceasta are următoarele caracteristici:

  • este instituită de oameni (o simplă convenţie);
  • este modificabilă;
  • trasează direcţii pentru conduita noastră;
  • se pot emite judecăţi evaluative la adresa ei (bună-rea, dreaptă-nedreaptă, acceptabilă-inacceptabilă ş.a.)

Problema distincţiei dintre legea naturală şi legea normativă a evoluat, după autorul Logicii cercetării, în trei etape:

(1). etapa MONISMULUI NAIV – caracteristic „societăţilor închise” – nu operează o diferenţă între cei doi termeni, acestei etape fiindu-i specific un naturalism naiv, conform căruia omul simte că regularităţile (naturale sau convenţionale) nu pot fi modificate;

(2). etapa CONVENŢIONALISMULUI NAIV – în care regularităţile naturale şi normative sunt considerate expresii ale voinţei zeilor sau demonilor;

(3). etapa DUALISMULUI (CONVENŢIONALISMULUI) CRITIC – specific „societăţilor deschise”, care, pentru Popper apare in nuce în distincţia operată de sofişti. Dualismul critic atribuie normelor (legilor normative) un set de particularităţi: pot fi elaborate şi modificate de om (sunt opera/produsul omului); omul este moralmente răspunzător de acestea (vina pentru ele îi aparţine); sunt convenţionale (dar nu în mod arbitrar). În schimb, natura, deşi constă şi ea în fapte şi regularităţi, nu este în ea însăşi nici morală, nici imorală, oamenii fiind cei care introduc la nivelul ei standarde şi exigenţe morale.

Există pentru Popper o eroare fundamentală, şi anume credinţa că ideea de „convenţie” o implică pe aceea de „arbitrar”. O normă, chiar dacă este convenţională sau artificială, ea nu este cu totul arbitrară. Totodată, trebuie remarcat faptul că nu toate legile sociale sunt normative sau instituite de om. Există şi legi naturale care se instituie în perimetrul vieţii sociale: legile sociologice, cele care reglementează funcţionarea instituţiilor sociale.

IV. Conceptul de lege ştiinţifică

Printre ipotezele formulate în cadrul cercetării ştiinţifice, o importanţă deosebită revine celei care vizează descoperirea raporturilor constante, necesare prezente la nivelul fenomenelor şi proceselor studiate. Aceste raporturi exprimabile/cuantificabile în formule matematice (perspectivă cantitativă) sunt, conform opiniei oamenilor de ştiinţă, în măsură să ofere o înţelegere profundă a unui domeniu al realităţii naturale sau sociale. Deşi exprimă raporturi necesare între fenomene sau procese, legile ştiinţifice au totuşi valoarea unor ipoteze care îşi vădesc viabilitatea numai în urma procesului complex al testării. Comunitatea ştiinţifică atribuie legilor o valoare deosebită, considerându-le momente de răscruce în progresul cunoaşterii, în descifrarea structurilor şi resorturilor intime ale realităţii. Se poate afirma că legile constituie nucleu dur al ştiinţei, fiind expresia par excellance a cunoaşterii obiectiv valabile. Mai mult, cele mai avansate ramuri ale ştiinţelor naturii sunt cele în care au fost formulate şi testate legi numeroase şi precise, unele cu un grad ridicat de generalitate. Sunt oportune în acest context cuvintele lui Albert Einstein (1879-1955), figură emblematică a ştiinţei contemporane, cel care în Mein Weltbild spune că sarcina supremă a fizicianului este „căutarea acelor legi cu nivel înalt de universalitate (…) din care se poate obţine un tablou al lumii prin deducţie pură”. Înaintea lui, Isaac Newton (1642-1727), un alt creator de paradigmă în universul de discurs al ştiinţelor naturii, remarcase faptul că „modernii, înlăturând formele substanţiale şi calităţile oculte, s-au străduit să reducă fenomenele naturale la legi matematice” (Principiile matematice ale filosofiei naturale).

Conceptul de lege (ştiinţifică) se livrează unei juste înţelegeri prin raportarea lui la un alt termen deosebit de important în ştiinţă, cel de teorie.  În esenţă, nucleul teoriilor îl constituie legile ştiinţifice  (prin extindere, o lege poate fundamenta o teorie). În această privinţă, în filosofia ştiinţei sunt atribuite teoriei multiple semnificaţii: ansamblu de reguli şi principii de procedură; schemă de terminologie şi clasificare; mod de descriere (Niels Bohr); sistem de propoziţii organizat logic; sistem ipotetico-deductiv etc.  În Dicţionarul de filosofia cunoaşterii (autori: Jonathan Dancy şi Ernest Sosa), tradus şi în spaţiul românesc, la Editura Trei, în 1999, teoria desemnează „generalizarea unei mulţimi de generalizări care se referă în mod intenţionat la entităţi inobservabile, de exemplu: atomi, gene, quark-uri, dorinţe inconştiente”. Într-o accepţiune particulară, o teorie ştiinţifică viabilă este aceea care reuşeşte să traducă în raporturi axiomatizate (reprezentări, modalităţi simbolice) legităţile prezente la nivelul fenomenelor (referenţial), cu scop descriptiv dar mai ales prescriptiv. Concepţia standard, susţinută de filosofi ai ştiinţei precum Carl Gustav Hempel (1905-1997) şi K.R. Popper exprimă faptul că explicarea ştiinţifică a unui fenomen al naturii înseamnă dezvăluirea modului în care respectivul fenomen poate fi subsumat unei legi a naturii. Este vorba aici despre modelul nomologic-deductiv (în care explicaţia ştiinţifică are în structura ei unul sau mai multe enunţuri ce exprimă legi universale), şi care se opune modelului inductiv-statistic (conform căruia explicaţia unui fenomen se face prin subsumarea lui la un corpus de legi statistice, cu valoare probabilistă).  Cele două modele interpetative referitoare la statutul teoriei ştiinţifice au fost unificate de filosofi ai ştiinţei precum Michael Friedman şi Philip Kitcher pe baza convingerii că înţelegerea adecvată a legităţilor prezente la nivelul lumii presupune reducerea numărului de supoziţii independente referitoare la ceea ce se petrece cu adevărat. Înţelegerea adecvată a lumii fenomenale trebuie, conform autorilor menţionaţi, să integreze tentativele explicative particulare într-o viziune generală/globală asupra lumii (lb.germ. Weltanschauung) care să fie însă riguros fundamentată.

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Filosofie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s