Despre lucrurile mărunte care pot schimba soarta lumii…

Dacă toţi fluturii din lume şi-ar uni bătăile de aripi s-ar produce un uragan care ar putea schimba planeta…

(Butterfly Effect, 2004)

Întrucât enunţul care deschide reflecţiile de faţă este în măsură să genereze perplexitate, confuzie, zâmbete condescendente sau chiar sarcasm, consider oportună o traducere a lui într-un limbaj menit a atenua astfel de posibile reacţii. Metafora ambiţioasă din motto-ul prezentului text a fost pusă în circulaţie de Edward Norton Lorenz, matematician şi meteorolog american, autorul celebrei teorii a haosului. În anul 1972, la o conferinţă susţinută în cadrul Academiei Americane pentru Progresul Ştiinţei (American Academy for the Advancement of Science), savantul american a lansat un concept care avea să dobândească o carieră impresionantă în lumea ştiinţei: efectul fluture (butterfly effect). Prin teoretizarea unui astfel de concept îndrăzneţ, am descoperit faptul că un eveniment minor, etichetat ca fiind nesemnificativ, survenit la un moment dat într-un sistem complex, poate genera efecte însemnate într-o altă zonă a sistemului. Chiar dacă nu se conturează încă o legătură între o problematică atât de complexă (efectul fluture) şi specificul relativ simplu al unei campanii ecologice (Let’s do it, Romania!), voi încerca totuşi să realizez o astfel de corelaţie, în limita nu foarte generoasă a spaţiului şi a timpului rezervat unei întreprinderi de acest gen.

Fără a adopta pretenţia unei opinii savante sau a unui limbaj psihologic dezarmant pentru neiniţiaţi, să admitem ceea ce pentru mulţi dintre noi constituie deja o evidenţă: caracterul se formează şi se desăvârşeşte în timp, prin însumarea gesturilor mărunte, aparent insignifiante, prin complicitatea măruntelor experienţe de viaţă sau a scurtelor dar memorabilelor întâlniri. Cu condiţia ca toate aceste experienţe să treacă proba consistenţei, altfel spus să se repete cu o frecvenţă suficientă şi totodată să fie conştientizate ca oportunităţi ale progresului personal. Se spune pe bună-dreptate că munca educă, fortifică, întăreşte caracterul, ne face mai puternici. Activităţile în care ne angajăm voluntar sau suntem antrenaţi chiar fără consimţământul nostru iniţial (întrucât ieşirea din zona de confort, acea zonă familiară, în care te simţi bine, în care îţi poate fi confortabil, dar care te face să spui că este prea greu, prea devreme sau prea târziu pentru a îndeplini o sarcină, ieşirea are nevoie, nu de puţine ori, de un impuls exterior) ne modifică structura sufletească, ne determină evoluţia de la ceea ce suntem către ceea ce putem deveni. Însă acţiunile în care investim pasiune, curaj şi încredere, ne hrănesc, ne şlefuiesc personalitatea, îi conferă acesteia strălucirea atât de benefică unei imagini de sine sănătoase. Oamenii de succes stabilesc în mod legitim un raport de echivalenţă între muncă şi plăcere, relaţie considerată de aceştia condiţia de posibilitate a succesului şi a fericirii. Iată în acest sens câteva crâmpeie de gândire aptă să contamineze cu energie pozitivă şi entuziasm spiritul celui care are răbdarea de a le descoperi: Nu există distracţie mai bună ca munca (Charles Mayo, medic); Să faci ceea ce îţi doreşti este cea mai mare infuzie de adrenalină. Aproape simţi că poţi zbura fără avion. (Charles Lindbergh, aviator); Nu încerca să pui munca şi plăcerea în balanţă, mai bine gândeşte-te cum să îţi faci munca mai plăcută (Donald Trump, om de afaceri); Un talent cultivat cu grijă, profund şi lărgit, face cât o sută de minţi superficiale. Prima regulă a succesului în ziua de azi – când atâtea lucruri concurează pentru atenţia ta – este să te concentrezi, să-ţi canalizezi toate energiile către acelaşi punct şi să te îndrepţi direct către el fără să te uiţi în stânga sau în dreapta. (William Matthews, poet); Oriunde ai fi, să fii cu tot sufletul în acel loc (Jim Elliott, misionar martirizat)… lista este, din fericire pentru noi, cei care credem în spiritul acestor vorbe, cu mult mai generoasă… O acţiune de voluntariat precum aceea la care fac referire în rândurile de faţă antrenează, în opinia mea, cel puţin două dimensiuni specifice naturii umane: atitudinea faţă de muncă şi caracterul. Atitudinea şi caracterul pot fi gândite ca fiind două variabile incontestabile ca valoare în ecuaţia complexă numită existenţă, ele sunt precum cele două fizionomii ale celebrului personaj mitologic Janus Bifrons! În ceea ce priveşte atitudinea, ea constituie modul prin care filtrăm succesiunea evenimentelor din propria viaţă. Înţeleasă drept perspectiva pe care o avem despre viaţă, atitudinea ne influenţează dominant acţiunile şi reacţiile, relaţiile cu semenii. Iată de unde importanţa adoptării unei atitudini juste, pozitive, menite a elibera şi canaliza energiile, posibilităţile noastre latente către scopuri dezirabile. Cât despre caracter, acesta pune în valoare ceea ce se află (sau nu se află) în interiorul nostru, zona în care se distilează calităţi precum: auto-disciplina, onestitatea, integritatea, respectul valorilor. Iar caracterul este marca victoriilor personale înregistrate asupra propriului sine, cum admite într-un loc întemeietorul Academiei din Atena. Atitudine justă faţă de muncă şi caracter – două premise ale succesului!

Implicarea într-o activitate cu specific ecologic se traduce în oportunitatea de a genera două schimbări semnificative: în planul interiorităţii şi acela al exteriorităţii, altfel spus, la nivelul subiectului şi al obiectului, pentru a relua o distincţie consacrată în epistemologie.

Prima schimbare (în ordinea importanţei) survine în arealul propriei subiectivităţi şi ea rezultă din cultivarea, cizelarea caracterului, transfigurarea atitudinii faţă de sine, faţă de semeni şi faţă de mediu. Să ne amintim în acest context îndemnul expresiv al lui Voltaire: Cultivă-ţi grădina!, un îndemn pe care-l putem converti într-o analogie concludentă care să pună în relaţie doi termeni: caracterul şi grădina (natura). Iar dacă dorim să dezvoltăm semnificaţia acestei analogii, vom susţine că truda noastră, fie şi pentru o singură zi, la restaurarea cadrului natural, reparaţiile acelor lucruri pe care ignoranţa şi indiferenţa le-a stricat, echivalează cu o restaurare a propriei identităţi, o reconfigurare a propriei fizionomii spirituale. Într-o logică răsturnată, dar totuşi cât se poate de firească, ne putem defini cu ajutorul unei expresii consacrate drept chipul şi asemănarea mediului pe care-l locuim, în aceeaşi măsură în care mediul dobândeşte chipul şi asemănarea noastră. Dispunem în acest loc de o influenţă dublu orientată sau, altfel exprimat, de un raport de condiţionare reciprocă: de la om la mediu şi de la mediu la om. Indiferent de situare, o extremă are un impact deosebit asupra celeilalte.

A doua schimbare produsă de acţiunile cu specific ecologic este mult mai uşor de observat şi cuantificat, întrucât ea vizează, printr-o aritmetică elementară, măsurarea gradului de influenţă exercitată asupra unui habitat ameninţat de ignoranţă şi expus modificărilor. Aceste modificări, o dată ignorate, se pot amplifica şi pot dobândi pe termen lung proporţii catastrofale nu foarte greu de imaginat. În schimbul acţiunilor concrete, perspectiva beneficiază din plin de falsa generozitate a discursului politic căruia îi lipseşte traducerea în fapte, de iniţiative palide dar îndelung mediatizate prin care se doresc schimbări aflate în vecinătatea miracolului. Se vorbeşte mult, însă se face puţin sau chiar nimic. Delirul logoreic se confruntă cu testul sever al experienţei sau punerii în practică, pe care însă, din păcate, îl ratează cu succes (dacă e îngăduită formularea oximoronică).

De ce am optat să invoc mai întâi schimbările pe care ecologia ar trebui să le producă în interior? Pentru că am convingerea că aici, în interioritatea noastră, în topos-ul privilegiat al Zeului şi al Cugetării, cum spunea cândva un Magistru grec al dialogului, aici trebuie angajate şi concentrate ab initio toate eforturile şi iniţiativele ecologice. Este spaţiul în care curăţenia nu este deloc o întreprindere facilă, dimpotrivă, ea întâlneşte numeroase obstacole şi dificultăţi exprimate la suprafaţă în formule dezarmante precum: De ce tocmai eu să fac toate astea?Să strângă mai bine alţii, cei care au făcut…Nu am suficient timp…, Este în zadar, mâine va fi la fel… şi multe alte replici menite a îngheţa iniţiativa într-o dezolantă neputinţă. Cândva, într-o întâlnire cu specific ecologic – un seminar prilejuit de acordarea statutului de Eco-şcoală – lansam un termen care a câştigat imediat atenţia asistenţei, acela de ecologie mentală. Eram convins atunci, cum sunt şi astăzi, că eforturile de igienizare trebuie demarate în interior, acolo unde reziduurile, „deşeurile” mentale (traduse prin gânduri inadecvate precum auto-suficienţa, egoismul, invidia, răutatea ş.a.) tind să acopere şi să sufoce bunul-simţ, generozitatea, altruismul. De altfel cred că igiena mentală nu este invenţie recentă, dimpotrivă, reprezintă o practică străveche, consacrată în teritorii culturale cărora astăzi le atribuim etichete exotice dar cărora le datorăm enorm din punct de vedere evolutiv. Am în vedere culturile orientale clasice, chineză şi hindusă, pentru a nu enunţa decât două dintre topos-urile în care s-a manifestat într-un mod admirabil respectul pentru natură şi interioritate. Este suficient să evoc în acest context discursiv limitat cultul pentru simplitatea naturii prezent la înţelepţii chinezi din vremuri imemoriale, respectul acestora pentru ceea ce considerau a fi prototipul microcosmosului uman (corpul fiind conceput ca o reflectare a Marelui Tot, a macrocosmosului). Ţin să amintesc totodată comuniunea cu natura devenită simbol pentru armonie şi liniştire sau împăcare a sufletului. Să mai fim oare surprinşi de faptul că mitul longevităţii, al tinereţii prelungite şi al bătrâneţii încărcate de energie şi vigoare a fost creat şi întreţinut de oameni care manifestau un respect deosebit pentru natură? Mai potrivit ar fi poate să ne interogăm asupra modului în care maladiile spiritului (C. Noica) se originează în lumea din jurul nostru, o lume pe care, din păcate, am reuşit să o îmbolnăvim. Şi să sperăm totodată într-o terapeutică menită a vindeca deopotrivă trup (natură) cât şi spirit (om). Altfel, există riscul deloc neglijabil ca dictonul omul sfinţeşte locul să nu fie altceva decât un simplu deziderat sau cel mult o lecţie desuetă de istorie. Cum poate fi realizată o astfel de terapeutică? Prin igienizarea percepţiei, a memoriei, a imaginaţiei, a gesturilor simple, mărunte, aparent nesemnificative dar cu un profund impact asupra celui mai important dintre semeni: mediul. Terapeutica se poate realiza şi prin cultivarea acelor gânduri care izvorăsc din nevoia de a fi mai buni, mai curaţi, mai atenţi cu noi înşine, cu cei din jur şi, nu în ultimul rând, cu mediul care ne-a fost dat spre locuire pentru o vreme.

Dincolo de ceea ce am reuşit (şi chiar de ceea ce nu am reuşit) să realizez pentru câteva ore, alături de un grup de tineri entuziaşti, într-o frumoasă zi de septembrie, cred că am obţinut totuşi o victorie într-un război care se anunţă lung şi istovitor: aceasta este victoria lui a face împotriva lui a spune. Însăşi titlul campaniei a reuşit să surprindă în mod inspirat nevoia unei deplasări de accent: de la a spune către a face. Iar dacă vrem ca scenariul să fie armonios prin completitudinea sa, se impune desfăşurarea paralelă a unor campanii de ecologie mentală, oricât de idealistă sau inoperantă ar suna această exigenţă. O astfel de campanie îşi vădeşte utilitatea şi pentru că se originează într-o dureroasă constatare: fibra, structura de profunzime a mentalului colectiv românesc, resorturile adânci ale acestuia au suferit o mutaţie care riscă să devină malignă. Indiferenţa, lipsa bunului-simţ, egoismul, vanitatea stupidă au deformat patologic profunzimile multora dintre noi, ne-au mutilat structura interioară. Iar restabilirea, vindecarea acestor resorturi, chiar dacă presupune o perioadă deloc neglijabilă de timp, este posibilă chiar şi prin iniţiative modeste, prin treziri şi dez-locuiri, dacă îmi este permisă o astfel de exprimare, adică ieşiri din inerţie, abandon al propriilor comodităţi. Prin simple zbateri sau bătăi de aripi, declanşate mai întâi în interiorul fiecăruia dintre noi şi apoi în afară (iar traseul nu este obligatoriu în vreun sens sau altul), dacă este să invoc metafora din deschiderea reflecţiilor de faţă, dobândim şansa unei mutaţii benefice survenite în lumea din jurul nostru. Exemplul de igienizare a mediului, oferit prin campania LET’S DO IT, ROMANIA! poate şi trebuie să devină, prin însumarea eforturilor de rigoare, pretextul unei igienizări mentale, totodată şansa unui katharsis, purificare salvatoare a propriului interior. Întrucât itinerariul se deschide la picioarele noastre (cum remarcam, concepem o dublă deschidere: dinspre interior spre exterior şi invers), provocarea supremă rămâne pentru noi aceea de a opta să-l parcurgem cu responsabilitatea menită a ne scoate în cărarea care duce spre culme. Astfel, bătăile de aripi, oricât de timide şi nesemnificative ar părea într-o primă instanţă, însumate pot totuşi, dacă nu să producă un uragan, cel puţin să ne orienteze către un viitor conturat într-o manieră mai optimistă.

Spaţiu şi timp – abordări filosofice

Spaţiul şi timpul reprezintă două categorii care au dobândit o carieră prestigioasă în perimetrul reflecţiei filosofice. Conform Dicţionarului de Filozofie (Editura Politică, Bucureşti, 1978) ele desemnează „formele de bază ale oricărei existenţe (…) categoria de spaţiu reflectă raporturile de coexistenţă dintre obiecte sau fenomene sau dintre părţile lor, respectiv întinderea, distanţa, poziţia lor (…) categoria de timp reflectă durata de existenţă a obiectelor şi fenomenelor, simultaneitatea sau succesiunea lor”.

Conceptul de timp se sustrage determinărilor filosofice riguroase întrucât nu are o natură imuabilă. Surprinderea semnificaţiei acestui concept se poate desfăşura pe două paliere comprehensive: (a). măsura şi măsurarea timpului şi a fenomenului său corelativ (spaţiul) – vorbim în această perspectivă despre timpul fizic şi (b). descrierea modului în care timpul apare conştiinţei, existenţei umane, caz în care vorbim despre timpul umanTimpul fizic exprimă măsurarea desfășurării temporale dintre două momente. El este împărțit de gândirea abstractă în segmente egale, nediferenţiate calitativ, reprezentând un „număr al mişcărilor”. Timpul uman constituie rezultatul reflexiei raţionale şi meditaţiei asupra raportului existenţă – timp – finitudine. Alte caracteristici: inerent subiectului (prezent numai în perimetrul interiorităţii/al sufletului uman); structurează demersul cunoaşterii; se dezvăluie ca dimensiune esenţială şi originară a existenţei; este constitutiv naturii umane (omul există odată cu timpul şi în timp îşi va cunoaşte sfârşitul, moartea).

Începuturile reflecţiei despre timp stau, aşa cum este firesc, sub zodia mitologiei: timpul este prezent, într-o formă personificată, în scenariile cosmogonice care preced încercările de circumscriere filosofică. Odată gândirea filosofică declanşată, Kronos, tatăl lui Zeus, trebuie să cedeze locul lui Chronos, forţă care stăpâneşte şi cârmuieşte kosmos-ul.

Pentru Pitagora (c.570 î.Hr.) şi adepţii săi, timpul se situează în afara kosmos-ului, printre celelalte manifestări ale Nelimitatului (lb.gr. apeiron), pe care kosmos-ul le „inhalează” şi cărora le impune Limita. „Probabil că procesul de inhalare implică limitarea aspectului brut, de dăinuire veşnică al timpului (dăinuirea veşnică e o trăsătură timpurie a apeiron-ului) prin reducerea lui la număr (arithmos), asociere ce avea să se perpetueze în toate discuţiile ulterioare despre timp”. (Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 53-54). Pitagoricii au meritul de a fi introdus o distincție valoroasă în discuţiile privitoare la timp: un timp nelimitat, extracosmic şi un timp numărabil, cosmic. Platon va prelua această distincţie şi îi va conferi noi şi valoroase valenţe, pentru a o suprapune teoriei celor două lumi.

Conceptul de timp (lb.gr. chronos) la Platon (429-347 î.Hr.) se găseşte într-o strânsă legătură cu distincţia operată de întemeietorul Academiei în registru ontologic: pe de o parte, planul esenţelor imuabile şi identice cu sine, universul inteligibil (lb.gr. kosmos noetos), pe de alta, planul reflecţiilor, al reproducerilor efemere ale acestor esenţe, universul sensibil (lb.gr. kosmos aisthetos) concretizat în lumea în care trăim. Timpul constituie semnul finitudinii şi al permanentei deveniri ce caracterizează lucrurile lumii sensibile, el aparţine întrutotul lumii sensibile (fiiind opus eternităţii specifice lumii Ideilor) şi îşi dobândeşte existenţa ca şi celelalte copii (reproduceri) prin participarea (lb.gr. metexis) la Ideile (lb.gr. eide) eterne. Într-o exprimare sintetică, timpul desemnează „copia mobilă a eternităţii”. Cum a luat fiinţă timpul? Răspunsul la această întrebare este situat de Platon în zona mitului, a verosimilului (dialogul Timaios): naşterea timpului se leagă de naşterea cerului. Cerul (lb.gr. Ouranos) se caracterizează prin circularitatea perfectă a mişcărilor, găsindu-se astfel cel mai aproape de Ideea de eternitate (lb.gr. aion). Timpul descinde din ideea de eternitate şi cer, el este o formă degradată a eternităţii, simplă devenire, mişcare şi transformare.

Aristotel (388-322 î.Hr.) va prelua ideile platoniciene şi le va dezvolta într-o manieră dialectică, depășind ceea ce asimilează. Dacă Platon identifica timpul cu mişcarea, Aristotel va refuza paradigma maestrului său, considerând că există un singur timp, dar mai multe mişcări: mişcarea este un fel de substrat al timpului, „aspectul numărabil al mişcării”. Pentru Aristotel, timpul este „numărul mişcării privitor la înainte şi după, deoarece distingem surplusul şi minusul prin număr, iar surplusul şi minusul mişcării prin timp”. „Deoarece timpul este măsura mişcării, el este şi măsura repausului; doar lucrurile care sunt fie în repaus, fie în mişcare (adică cele care se mişcă sau care se pot mişca) sunt în timp. (…) Timpul nu se va diminua niciodată, deoarece mişcarea nu se va diminua niciodată şi fiecare clipă este prin natura sa atât începutul unui viitor, cât şi sfârşitul unui trecut. ” (Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 89).

Plotin (205-270) va rezolva problema platoniciană a raportului dintre Unu (Idee) şi Multiplu (lucruri sensibile) prin considerarea Lumii ca emanaţie a unui principiu absolut, etern şi imuabil: Unul. Lucrurile nu mai participă la Idei, ci ele sunt descendente din Unu (etern şi imuabil). Raportul dintre Unu şi lume este mediat de speciile inteligente. Lucrurile nu sunt eterne, ci ele sunt finite, se schimbă, se transformă. Ceea ce supravieţuieşte în mod etern sfârşitului regulat al lucrurilor este specia cărora i se subordonează (îi aparţin). Plotin recunoaşte devenirea doar la nivelul lucrurilor (al particularului), însă devenirea nu există la nivelul speciilor inteligibile, care sunt mult mai apropiate ontologic de atributul eternităţii al Unului. Eternitatea nu se mai opune devenirii, ci o conţine. Există un timp perisabil al particularului şi o eternitate aparţinând speciei. Cerul, mult mai aproape ontologic de Unu decât speciile, este etern în sens individual, etern în sine.

Sfântul Augustin din Hippona (354-430) mută problematica timpului în sfera conştiinţei, a interiorităţii: timpul nu mai este un corelat al devenirii lumii exterioare, ci un corelat al devenirii interioare. Întrebarea la care îşi propune să răspundă autorul Confesiunilor este următoarea: ce este timpul, aşa cum apare acesta conştiinţei sau sufletului uman? Dacă până la Augustin timpul era definit în funcţie de mişcările astrelor cereşti (era matematizat, geometrizat, spaţializat, divizat în clipe egale), odată cu acesta ceea ce interesează mai mult sunt dimensiunile temporale (trecut – prezent – viitor) dintr-o perspectivă eminamente umană. Timpul are un caracter paradoxal, mai exact, încercările de definire a acestui concept ne livrează perplexităţii: „De fapt ce este timpul? Cine ar putea să explice lucrul acesta simplu şi pe scurt? Cine ar putea cuprinde fie şi numai în cuget lucrul acesta, pentru a exprima un cuvânt despre el? (…) Aşadar ce este timpul? Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu; dacă însă eu aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu.” (Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 405-406). Dacă vrem să aplicăm grila măsurării timpului la cele trei dimensiuni temporale, ne confruntăm cu o situaţie aporetică (de la grecescu aporeia – dificultate, situaţie problematică, aparent fără ieşire): nu avem cui să-i aplicăm măsura, întrucât: viitorul nu există încă, trecutul nu mai este iar prezentul nu se desfăşoară în clipe, ci este un „acum” încremenit şi totodată efemer: „Deci, în ce fel există aceste două categorii temporale – trecutul şi viitorul – de vreme ce trecutul nu mai este, şi nici viitorul nu există încă?” (ibidem, p. 406). Doar sufletul este singurul care include cele trei dimensiuni temporale sub forma impresiilor pe care le lasă lucrurile ce au fost, sunt şi vor fi. Timpul dobândeşte astfel marca subiectivităţii/interiorităţii umane, care se va regăsi într-o modalitate emblematic teoretizată, mult mai târziu, în cuprinsul Criticii raţiunii pure, lucrarea monumentală a lui Immanuel Kant. Fiecărei dimensiuni temporale îi corespunde, la Augustin, o dimensiune a sufletului: trecutului îi corespunde memoria, prezentului îi corespunde atenţia iar viitorului îi corespunde aşteptarea. Devenirea este interiorizată, regăsită numai prin analiza sufletului (conştiinţei). Pentru Augustin, timpul real este numai prezentul. Din cele trei momente ale timpului, doar unul singur ne este dat realmente, unul singur poate fi trăit/experimentat efectiv: prezentul. Nu putem ieşi niciodată din această dimensiune a temporalităţii. Ceea ce este real în viitor este doar faptul că acesta va fi, al un moment dat, prezent, iar ceea ce este real în trecut este faptul că a fost, pentru o clipă, prezent. „Aşadar, cele ce sunt, indiferent unde sunt, nu sunt decât prezente (…) oricum s-ar manifesta prezenţa ascunsă a celor viitoare, este limpede că nu poate fi văzut decât ceea ce există” (ibidem, p.410). Pentru Augustin nu există decât prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare.

Isaac Newton (1642-1727) reprezintă concepţia devenită emblematică în filosofia modernă cu privire la timpul şi spaţiul absolute, adică substanţe independente de lucruri. Timpul şi spaţiul sunt concepute sub forma unor receptacole, cadre sau medii în care se cufundă lucrurile. Pentru a determina în fizică distanţa, viteza, timpul este nevoie de un reper. De exemplu, nu se poate măsura mişcarea unui corp dacă se mişcă şi reperul în raport cu care are loc deplasarea. Un reper trebuie să fie imuabil, absolut. Timpul prin care se măsoară orice funcţie în raport cu un reper absolut trebuie să fie acelaşi pentru toate măsurătorile. Ca sistem de referinţă, timpul absolut este diferit de măsurile sau părţile mobile care formează succesiunea oră, zi, săptămână etc., considerată a fi un timp relativ. Nu timpul şi spaţiul absolute se află în univers, ci universul este cuprins în timpul şi spaţiul absolute, cu care însă nu stabileşte nicio relaţie.

Concepţia despre spaţiu şi timp asumată de Immanuel Kant (1724-1804) se regăseşte formulată în partea întâi a Criticii raţiunii pure, în „Estetica transcendentală”. Sensibilitatea are două forme a priori (independente de lumea experienţei): forma simţului extern: spaţiul şi forma simţului intern: timpul. Cu ajutorul spaţiului, subiectul cunoscător îşi reprezintă obiectele ca fiind situate în afara lui (ele au o anumită configuraţie, mărime, între ele există anumite raporturi), iar cu ajutorul timpului conştiinţa se intuieşte pe ea însăşi în stările ei succesive. În timp de spaţiul desemnează o ordine de coexistenţă, timpul desemnează o ordine de succesiune. Cu ajutorul celor două perspective de prezentare a conceptelor de spaţiu şi timp (expunerea metafizică şi expunerea transcendentală), Kant argumentează în favoarea caracterului neempiric, a priori, totodată intuitiv, neconceptual al acestor două categorii puse în discuţie. Timpul şi spaţiul nu deţin o existenţă reală, nu sunt obiective (sustrase întrutotul subiectului cunoscător, aşa cum considera Newton), ele nu aparţin obiectelor, ci mai curând ele ţin de „constituţia subiectivă a simţirii noastre” (Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 73). Aşadar noi percepem lumea potrivit unor forme sau structuri care nu aparţin lucrurilor însele, ci aparţin sensibilităţii noastre. Iată de ce lumea pe care o percepem, pe care ne-o reprezentăm, este o lume a fenomenelor, aşa cum ne apar nouă, potrivit structurilor propriei noastre sensibilităţi. Fenomenul (opus lucrului-în-sine, esenţei) nu trebuie confundat cu aparenţa, pentru că aceasta ar fi în măsură să ducă gândirea într-un impas: lumea ar risca să fie doar o iluzie, o himeră, o creaţie subiectivă de ordinul producţiilor onirice (vise). Iar Kant a intenţionat să evite capcana acestui idealism subiectiv extrem (prezent în filosofia lui George Berkeley). Spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure, forme a priori ale propriei noastre sensibilităţi, ele au atât o idealitate transcendentală, cât şi o realitate empirică, în sensul că intervin în mod obligatoriu în experienţă, condiţionând orice percepţie omenească. „Fără să aparţină lucrurilor în sine, fiind în schimb forme universale ale intuiţiei omeneşti, spaţiul şi timpul au deci o anumită obiectivitate, care ne permite să deosebim lumea fenomenală, ce ia naştere prin mijlocirea lor, de pura aparenţă inconsistentă sau de simpla iluzie”. (Viorel Colţescu, Immanuel Kant. O introducere în filosofia critică, Editura de Vest, Timişoara, 1999, p. 80).

Kant a realizat cu adevărat o „revoluţie copernicană” şi în ceea ce priveşte problematica timpului şi a spaţiului: de la obiecte (lumea exterioară) către subiectul cunoscător (perimetrul subiectivităţii). Problemele au fost redefinite prin perspectiva facultăţilor de cunoaştere proprii omului: sensibilitatea (capacitatea/receptivitatea de a primi reprezentări prin felul cum suntem afectaţi de obiecte) şi intelectul (facultatea cunoaşterii care, prin intermediul categoriilor, prelucrează materialul brut al impresiilor sensibile). Nu ce cunoaştem, ci cum cunoaştem (limitele şi sursele cunoaşterii) reprezintă miza demersului kantian. Kant a transformat spaţiul şi timpul în cadre ale universului interior al subiectului, depăşind astfel vechile teorii cu privire la cele două categorii filosofice.