Voi spune, în cele ce urmează – plecând de la lectura unei cărţi de mică întindere intitulată Eu ţi-am luat caşcavalul. Nu fi şoarece în labirintul altuia!, scrisă de Deepak Malhotra, profesor la Harvard Bussines School[1], o carte de o generoasă complexitate – povestea unor şoricei închişi într-un labirint. Trei şoricei – Zed, Max şi Big – dar nu orice fel de şoricei, după cum o va dovedi istorisirea. Ţin să specific, pentru cei care nu ştiu, că parabola la care urmează să fac referire este de fapt o replică intelectuală şi emoţională, destul de inspirată, la o altă lucrare de referinţă: Cine mi-a luat caşcavalul?, scrisă de Spencer Johnson[2].
Dacă admitem analogia propusă de autor a vieţii ca un labirint, constatăm că fiecare dintre noi sau dintre cei apropiaţi nouă ne aflăm pe coridoarele unei astfel de construcţii întortocheate. Unele labirinturi sunt concrete, palpabile – cum ar fi o specializare sau o slujbă/loc de muncă în care nu te regăseşti pentru că ai ajuns printr-un accident sau un concurs de împrejurări – altele sunt doar în minţile noastre – cum ar fi o slabă stimă de sine, numeroase temeri şi rezerve referitoare la valoarea şi propriul potenţial. Raportat la viaţa ca un labirint, la evenimentele din jurul său, omul are la dispoziţie cel puţin trei tipuri de reacţie:
(a). acceptarea pasivă, resemnată, conformistă a tot ceea ce se întâmplă, a convenţiilor şi regulilor jocului stabilite de alţii, din convingerea că totul este inevitabil, predeterminat. Labirintul devine, printr-o astfel de perspectivă o închisoare fabricată de alţii, cu mult peste puterile celor care-l populează, sarcina supremă a acestora fiind aceea de a supravieţui onorabil;
(b). angajarea într-o cursă contra cronometru, pentru atingerea unui scop de mai mare sau mai mică anvergură, fapt care poate deturna atenţia celui implicat de la adevărata esenţă a problemei: prizonieratul însuşi şi absenţa controlului asupra propriei vieţi. Ce faci dacă, mai devreme sau mai târziu, ai conştiinţa dureroasă a faptului că alergi după un vis străin ţie?;
(c). refuzul statu quo-ului, a stării de lucruri, ieşirea din tipare şi angajarea într-un efort durabil de schimbare, un fel de auto-inventare izvorâtă din dorinţa declarată de a face lucruri remarcabile, într-o manieră proprie, creativă, originală.
Poţi să accepţi resemnat că eşti doar un biet şoarece într-un labirint conceput şi construit de altcineva – oameni – sau altceva – soartă, destin, conjuncturi nefavorabile etc. – sau poţi să-ţi agăţi întreaga viaţă cu înfrigurare de promisiunea unei grămezi de caşcaval despre a cărei posesie speri să-ţi dăruiască fericirea. Şi dacă odată deţinut caşcavalul, fericirea şi liniştea se dovedesc o promisiune neonorată sau, mai rău, o fraudă? Iată de ce poţi să procedezi altfel: în primul rând, să-ţi conştientizezi condiţia de şoarece într-un labirint şi să hotărăşti să evadezi, să scapi, să te eliberezi de o astfel de limitare. Ai şansa să descoperi, în urma unei analize atente a propriului parcurs existenţial, ceea ce îţi place cel mai mult să faci, ceea ce te face fericit şi, angajându-ţi toate energiile şi disponibilităţile sufleteşti de care eşti capabil, să încerci să faci cât mai bine lucrurile care-ţi plac. În acest din urmă caz, labirintul devine nimic altceva decât o simplă iluzie, asemănătoare vălului maya despre care vorbeşte spiritualitatea hindusă. Coridoarele şi zidurile acestui labirint devin irelevante, îşi pierd consistenţa, rămân doar simple lucruri cu care nu merită să-ţi ocupi mintea şi timpul mult prea preţios.
Ce se întâmplă dacă ajungi să ieşi din labirint, aşa cum face unul dintre protagoniştii poveştii noastre? Ai şansa de descoperi o altă lume, pe care eşti tentat să o consideri ca fiind sustrasă predeterminării: lumea oamenilor. Însă chiar şi această lume, mai ales ea, este caracterizată de goana după caşcaval, cu diferenţa că omul a transformat goana după caşcaval într-un autentic rafinament al perversiunii şi lipsei de scrupule. Căutând cu orice preţ caşcavalul, omul sacrifică adesea umanitatea, bun simţ, transformându-şi aproapele într-o simplă unealtă a propriului interes. Ce este însă paradoxal, este faptul că posesia caşcavalului nu aduce după sine mult râvnita fericire şi linişte. „Avem nevoie de o anumită cantitate de caşcaval pentru a trăi. (…) În realitate, oricât caşcaval am avea, n-am fi mai fericiţi; contează numai să facem rost de mai mult. După ce strângem o anumită cantitate de caşcaval, ne obişnuim cu ea, şi astfel dorim mai mult.”[3] Pentru cei care aleargă prin labirint după caşcaval, viaţa înseamnă nu de puţine ori insatisfacţie, frustrare, neputinţă: nicio cantitate de caşcaval nu pare să fie suficient de mare pentru a domoli apetitul celui care şi-a făcut din caşcaval suprema filosofie de viaţă. „Fericirea şi liniştea: asta urmărim toată viaţa, alergând prin labirint. Însă, când ajungem la destinaţie, nu le găsim. Găsim doar mai mult caşcaval. Şi de fiecare dată, caşcavalul ne înşală aşteptările. Şi totuşi, refuzăm să ne îndoim de convingerile noastre cu privire la el sau la ce ne poate face cu adevărat fericiţi. În schimb, ne ambalăm şi mai tare şi căutăm şi mai mult caşcaval. Şi goana continuă.”[4]
Ce lecţie îşi propune să ne înveţe autorul dacă avem curajul şi răbdarea de a citi cartea? Mi-e greu să cred că aş putea să divulg sau să deconspir în doar câteva pagini virtuţile inegalabile ale unei asemenea cărţi. Ei bine, o lecţie pe care lectura cărţii mi-a oferit-o este aceea că poţi deveni CINEVA şi asta fără să alergi neapărat după caşcaval sau să faci din caşcaval încarnarea idealului tău în viaţă. Poţi să devii CINEVA mai curând prin refuzul ignoranţei şi al platitudinilor de orice fel, prin condamnarea orizontului îngust, obtuz, sufocant reprezentat de zidurile unui labirint fabricat de alţii sau chiar de tine însuţi. Mai înveţi, citind această carte, că nu eşti deloc nesemnificativ, irelevant, cum eşti tentat să crezi atunci când rătăceşti prin hăţişurile labirintului. Dimpotrivă, eşti destinat să faci lucruri măreţe, semnificative pentru tine, dar mai ales pentru ceilalţi. Refuză să accepţi că este nobil şi înţelept să fii slab şi să suferi, pentru că EŞTI PUTERNIC şi POŢI REALIZA MULT MAI MULT DECÂT CREZI. Însă condiţia de posibilitate a acestor reflecţii vine numai după un exerciţiu prealabil de autocunoaştere, de analiză onestă a propriilor capacităţi, scopuri, obiective, pasiuni. Aceasta pentru că, indubitabil, „(…) autoanaliza este cel mai important aspect al dezvoltării şi învăţării”[5]. Însăşi autorul spune, în al său Sfat către formatori, care urmează textului despre aventura celor trei şoricei, că este foarte important să analizăm lucrurile mai profund, să medităm mai mult şi să ne creăm tipare de gândire care să ne faciliteze învăţarea şi dezvoltarea personală. Atunci când ajungi să conştientizezi importanţa pentru propria devenire a unei introspecţii sincere, te găseşti deja pe drumul ce duce către libertate. În asemenea momente, zidurile labirintului nu mai sunt deloc o problemă, pentru că poţi trece efectiv prin ele după bunul plac.
Pentru şoricelul Zed, cel care reprezintă un mod diferit de raportare la lumea labirintului, imposibilul nu există iar ceea ce realizează el când reuşeşte să treacă pur şi simplu prin ziduri echivalează cu ceea ce Max, celălalt şoricel, face atunci când reuşeşte să escaladeze zidurile labirintului, către libertate. Cât de expresivă şi încărcată de semnificaţii pare, în acest loc, evocarea jocului de litere cunoscut unora dintre noi: Impossible se traduce, pentru oamenii de succes, cel mai inpirat prin I’m possibile.
Oricare ar fi modalitatea de a alege să ieşi din labirint – fie prin escaladarea anevoioasă a zidurilor, fie prin traversarea sau desfiinţarea lor – condiţia necesară şi suficientă este dată de determinarea, voinţa de a face asta: SĂ FACI CEEA CE CREZI CĂ POŢI FACE. Asta pentru că „tot ce se întâmplă, tot ce facem, îşi are originea în ceea ce gândim. De exemplu, activităţile noastre fizice: când vrem să ne însuşim o bucată de caşcaval, minte îi comandă corpului să se deplaseze spre el. Deşi gândurile şi corpul nu sunt conectate fizic între ele, corpul reacţionează, deoarece mintea insistă că trupul se poate mişca într-un anumit fel şi cu un anumit rost.”[6] Labirintul, zidurile acestuia sunt de fapt în mintea celui dispus să le accepte: „(…) problema nu e că şoarecele e în labirint, ci că labirintul e în şoarece.”[7] Iată de ce trebuie să-ţi educi mintea, să o antrenezi pentru a putea să escaladezi sau să dărâmi aceste ziduri interioare. Trebuie să refuzi să accepţi regulile şi constrângerile impuse de ceilalţi, să refuzi să crezi că totul este prestabilit şi implacabil, să-ţi pui în gând şi să nutreşti convingerea că poţi şti şi face mai mult. Doar aşa labirintul va înceta să existe.
Ce se întâmplă cu Big, cel de-al treilea şoricel? El aleargă în fiecare dimineaţă prin labirint, pe coridoare mai puţin aglomerate în căutarea unor noi şi noi oportunităţi. Până într-o zi în care, incomodat de mulţimile adunate pe coridoare, se apropie de marginea labirintului, face o gaură în zid şi iese. „Nu avea de gând să se mai întoarcă vreodată. Labirintul devenise irelevant.”[8] Despre acest şoricel ambiţios şi determinat, autorul spune: „Există scopuri care sunt, pur şi simplu, mult prea importante. Există vieţi ce nu sunt atât de uşor de îngrădit. Există şi şoareci mari.”[9] Tu, dragă cititorule, care ai avut răbdarea de a parcurge aceste rânduri, ce fel de şoricel eşti şi, mai ales, ce vrei să fii?
[1] traducerea din limba engleză a fost realizată de Vlad-Octavian Palcu, la Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011.
[2] cartea lui Spencer Johnson a fost tradusă de către Lucian Popescu şi a apărut la Editura Curtea Veche Publishing în anul 2007.
[3] ed.cit., p.54.
[4] ibidem, p.54-55.
[5] ibidem, p.80.
[6] ibidem, p.69-70.
[7] ibidem, p.71.
[8] ibidem, p.77.
[9] ibidem, p.77.
Zwischen uns sei Wahrheit! 